Senzația aceea nu o să o uit niciodată. Era vreo 5 dimineața, era mai tîrziu?, nu știu. Stăteam la o coadă la alimentara din colț (de ce îi spunea „alimentara din colț” cînd oricum nu era alta?), coada se formase seara, unii oameni își lăsaseră plasele, alții își lăsaseră locul la rînd, un vecin stătea cîteva ore, apoi venea altul în locul lui, primul pleca acasă să se odihnească puțin. Eu păzeam o sacoșă de rafie albă, cu mînere aspre, în care erau cîteva borcane mari, cîteva sticle de lapte, cîteva borcănele de iaurt. Pentru orice eventualitate. Și așteptam. Coada a început să se miște brusc, nu mai știu de ce. Poate că era doar gîndul că urma să vină un camion cu ceva, poate chiar venise. O mișcare asemănătoare cu ceea ce se întîmplă în zilele noastre la semafor, cînd dintr-o dată o mașină înaintează o jumătate de metru și toate mașinile din spate fac la fel, deși e roșu. Teama de a pierde locul.
Cert e că imediat după am trăit două momente consecutive de panică. Primul, cauzat tocmai de venirea camionului, reală sau doar purtată de un zvon, ca o adiere rece de vînt, de la începutul cozii pînă hăt în spate. Era ca emoția cadourilor de Moș Gerilă. Ca emoția pe care o ai cînd urmează să se întîmple ceva important, definitoriu. Aselenizarea, sfîrșitul unui război. Venirea camionului cu marfă. Al doilea, umilitor, cînd mi-am dat seama că nu pot ridica sacoșa aspră. Așa că am tras de toarte în sus și am împins, în același timp, cu piciorul. Și s-a deplasat puțin, atît cît să păstreze contactul cu sacoșa din față, să nu lase un locșor liber în care să se strecoare vreun intrus. Borcanele mari, sticlele de lapte, borcănașele de iaurt s-au ciocnit toate cu putere și au spart liniștea care plutea peste coadă. Și lumea toată m-a privit pentru o clipă, iar eu m-am făcut și mai mic.
Imaginea asta este, cred, un contraexemplu îndeajuns de bun pentru ceea ce cred azi românii despre comunism. Este o amintire pe care o am dintr-o noapte cînd am stat la o coadă la alimentara, singura care aproviziona cîteva zeci de blocuri gri cu cîteva sute de apartamente fiecare, în care trăiau cîteva mii de români. Undeva prin 1984-1985.
Au trecut vreo 40 de ani de atunci. Astăzi, aproape 8 din 10 români consideră că înainte de 1989, România era o țară mai bogată decît un prezent, arată un sondaj INSCOP, realizat la comanda Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), între 25 iunie și 3 iulie 2025. 7 din 10 români cred că România era mai respectată pe plan internațional decît acum. Aproape 6 din 10 afirmă că regimul comunist a însemnat mai degrabă un lucru bun pentru România. Aproape totul era mai bun: mîncarea era mai sănătoasă (85,1%), era mai multă siguranță publică (75,1%), statul (ah, statul!) avea mai multă grijă de cetățeni (66,4%). Filmele produse în perioada comunistă erau mai bune (75%), emisiunile de divertisment erau mai bune (58%), muzica românească era mai bună (71,8%).
În fața unei asemenea majorități, nici măcar nu mă surprinde că aproape 7 din 10 români consideră că Nicolae Ceaușescu a fost un lider bun.
Se spune despre amintiri că se deformează pe măsură ce trece timpul și că ajungem, de fapt, să păstrăm în minte imagini care au o mică legătură cu realitatea, cu momentul în care s-a întîmplat. Îmi e totuși greu să cred că pîinea, conservele de pește, sucul de la cofetărie cu gust de bomboane cu zahăr, „tacîmurile” de pui (practic niște resturi din carcasele care plecau masiv la export) și cam atît – astea erau, să zicem produsele pe care le găseai la liber în alimentare prin anii ‘80 – erau mai bune decît abundența de azi. Despre filme, muzică și programe de divertisment nu-mi dau cu părerea, pentru că e greu să îți imaginezi că ”Cîntarea României” (da, știu că) era vreun precursor al ”Vocii României”, așa cum nici Pistruiatu’ n-are, bănuiesc, nimic comun cu Tătuțu’. Ori cu vreunul dintre sutele de filme și seriale din ultimii 35 de ani.
Nu sînt sociolog, dar caut explicații. Îmi pun întrebări despre aceste rezultate. Prima explicație care îmi vine în minte e cea mai simplă: cei care au trăit comunismul și spun că era mai bun erau, pe vremea aceea, mai tineri. Și imaginea se deformează, pentru că tineri fiind, ne e mai ușor să trecem peste greutățile vieții. Cei care nu l-au trăit și au auzit că era mai bun sînt, probabil, influențați în mare parte de propagandă.
Cea de-a doua explicație care îmi vine în minte îmi dă fiori pe șira spinării. Ține de o particularitate adînc încrustată în genele unui popor ce are nevoie de un tată care să conducă țara, destinele noastre, cu mînă fermă. Pentru care o șleahtă de „patrioți” e iertată de crimele oribile doar pentru că iubea țara. Un popor care privește cu respect încălcarea legii, pînă acolo unde infractorii capătă aura unor haiduci moderni. „Au furat, dar au și făcut!” spun oamenii cu evlavie de 35 de ani încoace. Un popor incapabil să-și găsească bucuria altundeva decît în trecutul pe care doar minciuna constantă l-a făcut glorios. Un popor ce și-a construit, constant, o proiecție greșită despre un viitor ce ne va sufoca, pentru că asupritorul e acolo, iar paznicul e în trecut. Un popor incapabil să trăiască în prezent și să înțeleagă că nu alții sînt vinovați de situația noastră, ci exact noi, alegerile și gîndurile noastre.
Cînd camionul mare, ce scotea un fum negru gros, asupra căruia plana o continuă amenințare a unui dezastru prin dezintegrare, atît de rău arăta, ei bine, cînd în sfîrșit a ajuns în fața alimentării și mulțimea a început să se frămînte, nimeni nu știa ce a adus. „Ce a adus, ce a adus, ce a adus” a plutit pînă departe, în spatele cozii, la cei care abia dacă păstrau un firicel de speranță că vor mai prinde ceva. Pentru că regula de aur pe care o știau toți era aceasta: o parte din conținutul camionului urma să ajungă sub tejghea, pentru cei cîțiva norocoși care nu erau nevoiți să stea la coadă. Nimeni, însă, n-ar fi protestat. Nimeni nu avea curajul să spună nimic. Se resemnau și asta era. Poate data viitoare.
Poate data viitoare vor aduce și lapte pentru sticlele mari din sacoșa mea mare de rafie, poate și iaurt, poate și smîntînă. În dimineața aceea au fost niște pachete de unt și niște pîine. Și nu, nu eram pregătit pentru varianta asta, nu știam ce să fac. Nu știam dacă mama m-ar fi certat sau nu dacă aș fi luat sau nu unt.
