Mario Draghi, autorul unui raport privind competitivitatea europeană solicitat de Președintele Comisiei Europene, a spus că UE trebuie să se concentreze pe trei aspecte cruciale: reducerea decalajului de inovare cu Statele Unite și China; să elaboreze un plan comun pentru a lega obiectivul de decarbonizare de creșterea competitivității; și să consolideze securitatea Europei și să reducă dependența acesteia de puterile economice străine.
Un program de competitivitate adaptat acestor obiective ar necesita o finanțare anuală cuprinsă între 750 și 800 de miliarde EUR pentru proiecte ale căror obiective au fost deja convenite de UE. O parte din acești bani ar putea proveni din surse private, dar unii ar trebui să fie garantați și prin investiții publice, inclusiv o nouă emisiune de datorii comune pentru finanțarea proiectelor comune cheie, a spus Draghi.
În dezbaterea care a urmat discursului lui Draghi, mulți europarlamentari au fost de acord cu analiza sa conform căreia economia UE trebuie să-și schimbe urgent cursul.
Acordul Parlamentului European relativ la Raport nu a fost însă singura și aceiași reacție față de acesta. Imediat după prezentare au apărut și alte păreri, unele chiar deosebit de critice atât la adresa conducerii UE cât și la opiniile exprimate în Raport.
Este deosebit de interesant că Raportul a fost considerat de mulți analiști occidentali (”Contrepoints” 16/09/2024) o exprimare clară a faptului că ” Europa își ucide afacerile cu legislație”, ceea ce, după Draghi, este o catastrofă. De fapt, toate constatările lui Draghi sunt o adevărată dezavuare usturătoare a politicilor europene puse în aplicare cel puțin în ultimii douăzeci de ani, și în special a celor care s-au concentrat pe tehnologia digitală în care Europa rămâne destul de violent în urmă, nu numai de către Statele Unite. State, deja lider de multă vreme, dar și de China care, în douăzeci de ani, nu numai că a ajuns din urmă Unirii, ci a lăsat-o în praful Istoriei.
Acest raport comandat de Von der Leyen este o adevărată palmă pentru președintele Comisiei, precum și pentru comisarul său pentru piața internă, Thierry Breton, care întruchipează atât de perfect reglementarea excesivă, aroganța birocratică și eșecul instituționalizat.
Este interesant și faptul că unele critici, extrem de dure, aui fost adresate Raportului pentru faptul că acesta, deși dezavuează politicile europene considerate a fi greșite ,nu are o poziție fermă de respingere a acestora, acceptând continuarea unora dintre ele.
În această poziție s-ar afla politicile energetice.
În cele ce urmează vom face o sinteză a principalelor critici apărute după publicarea Raportului. Exponenții cei mai importanți ai acestor poziții critice s-au remarcat a fi : ONG ” Climate Action Network”, Richard Gardiner,director pentru politici europene la ”World Benchmarking Alliance” și Samuel Furfari, profesor emerit la Universite Libre de Bruxelles și profesor de geopolitică energetică la ESCP London.
Contestarea Raportului pleacă de la faptul că :” Acest document, presupus a fi o busolă pentru viitorul economic al UE, se dovedește, din păcate, a fi o busolă greșită, care îndreaptă cu încăpățânare o direcție ideologică, sfidând realitățile energetice și geopolitice. Acest raport voluminos, axat pe îmbunătățirea competitivității UE, abordează multe puncte care sunt discutabile. Din păcate, când vine vorba de energie, acest raport recomandă în esență continuarea politicii actuale prin alocarea mai multor fonduri publice. Dacă aceste măsuri sunt implementate, ele riscă să submineze în continuare puterea economică și securitatea energetică a UE, având în același timp doar un impact marginal asupra emisiilor generale. Este foarte probabil ca acest raport să fie folosit de Ursula von der Leyen pentru a extinde domeniul de aplicare al Green Deal.”
Problema transparenței democratice
Una dintre critici subliniază că publicarea acestui raport după alegerile europene ridică întrebări legitime cu privire la transparența democratică. Cetăţenii europeni ar fi trebuit să aibă acces la aceste informaţii înainte de a vota. Această întârziere deliberată a privat dezbaterea publică de o reflecție esențială asupra viitorului politicii europene energetice și industriale. Amânarea publicării este cu atât mai regretabilă cu cât raportul Draghi, în ciuda deficiențelor sale în materie de politică energetică, conține elemente care ar fi putut alimenta o dezbatere constructivă. De exemplu, raportul pare să minimizeze importanța Green Deal, o frază care apare o singură dată și în mod negativ. „ Mai important, Pactul Verde European s-a bazat pe crearea de noi locuri de muncă verzi, astfel încât viabilitatea sa politică ar putea fi în pericol dacă decarbonizarea duce, în schimb, la dezindustrializarea în Europa, inclusiv în industriile care pot sprijini tranziția ecologică. ”.
Draghi este în mod legitim îngrijorat de dezindustrializarea care ar putea rezulta din implementarea proiectului emblematic al doamnei von der Leyen. Dacă acest raport ar fi fost publicat înainte de alegerile europene, recunoașterea provocărilor pe care politica climatică le ridică competitivității ar fi putut deschide calea pentru o regândire necesară a strategiei energetice a UE. Din păcate, acesta nu a fost cazul, iar resentimentele față de Green Deal au fost înlăturate pentru a menține în cele din urmă Ursula von der Leyen ca șefă a comisiei și pentru a-și continua politica climatică.
O observație alarmantă, soluții nepotrivite
Raportul subliniază pe bună dreptate că „companiile din UE se confruntă în continuare cu prețuri la energie electrică de 2-3 ori mai mari decât în SUA și prețuri la gaze naturale de 4-5 ori mai mari”. Totuși, în loc să tragă concluziile necesare despre eșecul politicii energetice europene, Draghi persistă pe calea unei tranziții verzi forțate .
Această diferență în prețurile energiei nu este banală. Este rezultatul direct al alegerilor politice europene în materie de energie și climă. În timp ce Statele Unite au îmbrățișat revoluția gazelor de șist, reducându-și drastic costurile energetice, UE s-a blocat într-un cadru conceptual care limitează gândirea energetică – pe care Draghi o critică totuși – care a înăbușit orice posibilitate de exploatare a propriilor resurse. Rezultatul? O industrie europeană cu handicap, care pierde teren în fiecare zi în fața concurenților săi internaționali.
Perpetuarea iluziei energiilor regenerabile
Acest raport își exprimă îngrijorarea cu privire la diferența de prețuri la energie și recunoaște implicit că aceasta este în mare parte rezultatul unor politici climatice greșite. Aceste politici au forțat o tranziție rapidă la energia regenerabilă intermitentă, în timp ce au oprit centralele nucleare
În loc să inverseze tendința, dl Draghi recomandă consolidarea politicii de promovare a energiilor regenerabile și accelerarea implementării acestora. Cu toate acestea, această politică a eșuat. Într-adevăr, după 45 de ani de promovare de către Comisia Europeană, suntem în continuare nevoiți să le subvenționăm, fie direct, fie pe ascuns prin facturile consumatorilor. Directivele din 2009 și 2018 au fost chiar înlocuite și consolidate în 2023 pentru a le impune producția neeconomică.
Astfel, neglijează principiile fundamentale ale fizicii și economiei sistemelor energetice. Eolianul și solarul sunt în mod inerent surse de energie ”intermitente și variabile” – două cuvinte lipsesc din raport – care penalizează atât de puternic costul energiei electrice din cauza necesității de a opera sistemul de alimentare în mod suboptim. Departe de a furniza energie „sigură și ieftină”, un sistem electric dominat de surse regenerabile necesită o infrastructură de rezervă costisitoare de generare, stocare și transport, ceea ce are ca efect creșterea costurilor sistemului.
Raportul citează „potențialul puternic de inovare” al UE în tehnologiile de energie curată ca un avantaj competitiv. Cu toate acestea, nu reușește să recunoască faptul că China domină deja producția globală de panouri solare, turbine eoliene și baterii și că progresează rapid în domenii .Ideea că UE poate câștiga cursa echipamentelor de energie regenerabilă împotriva Chinei datorită subvențiilor guvernamentale este utopică.
Și mai îngrijorător, raportul trece cu vederea în mare măsură nevoile masive de minerale și provocările lanțului de aprovizionare asociate cu o tranziție rapidă la energie regenerabilă și baterii. Acesta recunoaște pe scurt dependența puternică a UE de importurile de materii prime esențiale, dar nu oferă strategii concrete pentru a aborda această vulnerabilitate, în afară de sugestii vagi de „diplomație a resurselor”, cum ar fi încurajarea investițiilor în țări terțe cu alți cumpărători „din țări aliniate strategic”.
Neglijarea energiei nucleare
Deși raportul menționează energia nucleară ca „sursă de energie curată” la fel ca energiile regenerabile, nu propune nicio strategie serioasă pentru menținerea și cu atât mai puțin pentru dezvoltarea surselor nucleare europene. Aceasta este o neglijare majoră, având în vedere capacitatea unică a energiei nucleare de a furniza energie electrică de bază fiabilă, ieftină și cu emisii reduse de carbon
Retragerea greșită a UE din energia nucleară – exemplificată prin închiderile politice de fabrici din Germania – a jucat un rol major în prețurile ridicate ale energiei electrice ale continentului și dependența de gazul rusesc. Cu toate acestea, în loc să corecteze această eroare, raportul se concentrează aproape exclusiv pe accelerarea implementării energiei regenerabile.
O strategie serioasă de competitivitate ar urma să simplifice reglementările și finanțarea pentru a permite construirea rapidă de noi centrale nucleare, inclusiv reactoare de proiectare avansată, generația a IV-a sau SMR despre care vorbește toată lumea, cu excepția lui Draghi. De asemenea, ar crea condiții echitabile de concurență între energia nucleară și energiile regenerabile în cadrul politicilor de decarbonizare. Când vedem entuziasmul mondial pentru energia nucleară și competiția americanilor, rușilor, chinezii și coreenilor de a provoca singurul producător din UE rămas pe propriul teritoriu, este surprinzător că cel care pare atât de preocupat de redresarea economică nu spune un vorbă despre asta.
Ignorarea petrolului
Raportul Draghi prezintă miopie severă în chestiuni energetice. Cuvântul „petrol” apare o singură dată, de parcă această resursă, care reprezintă încă o treime din consumul final de energie al UE și al lumii, ar fi devenit neglijabilă. Lipsa de atenție la problemele geopolitice legate de petrol este o slăbiciune majoră a raportului.
Cu un consum global de petrol de puțin peste 100 de milioane de barili pe zi, petrolul rămâne esențial pentru transport, industrie și multe alte activități economice.
Acesta este motivul pentru care petrolul este strategic și este surprinzător că într-un raport despre competitivitate, Draghi ignoră această realitate. Această omisiune nu este nesemnificativă. Ea reflectă o tendință periculoasă a instituțiilor europene de a confunda politica energetică și politica electrică. Cu toate acestea, electricitatea reprezintă doar 23% din consumul final de energie în UE. Ignorarea celorlalți 77% înseamnă construirea unei strategii nerealiste.
Raportul pare să creadă că îndepărtarea petrolului va consolida securitatea energetică și autonomia strategică a UE. În realitate, ar schimba doar dependența de la furnizorii de petrol și gaze către dominația Chinei asupra lanțurilor de aprovizionare cu energie regenerabilă și minerale esențiale. „Politica economică externă autentică” propusă de raport pentru asigurarea materiilor prime nu poate înlocui menținerea unui mix energetic diversificat, inclusiv producția internă de petrol și gaze.
Gaze naturale menționate prea timid
Gazul natural este discutat ceva mai în profunzime decât petrolul în acest raport, dar importanța sa strategică merită mult mai multă atenție. Cu toate acestea, în loc să propună o strategie coerentă pentru a asigura aprovizionarea cu gaze la prețuri accesibile, prin importurile de GNL și producția internă, propunerile raportului sunt insuficiente. Se pare că gazele naturale sunt văzute doar ca o energie de tranziție care trebuie eliminată treptat, mai degrabă decât ca un pilon al securității noastre energetice pe termen lung.
UE are nevoie de o strategie cuprinzătoare pentru a dezvolta infrastructura de import de GNL, a semna contracte de furnizare pe termen lung cu parteneri de încredere precum Statele Unite și pentru a elimina obstacolele din calea producției interne de gaze, inclusiv fracturarea hidraulică. Fără o aprovizionare abundentă și accesibilă de gaze naturale, industria europeană va continua să se confrunte cu un dezavantaj competitiv serios.
Concentrarea asupra politicii climatice: o reducere a competitivității
Concentrarea raportului pe accelerarea decarbonizării ca cale către competitivitate este fundamental greșită. Draghi susține că „decarbonizarea va ajuta la mutarea producției de energie electrică către surse de energie curate, sigure și ieftine”. Totuși, experiența ultimului deceniu arată că politicile agresive de decarbonizare au dus la exact invers: au crescut costurile cu energia pentru industria și gospodăriile europene, realitate pe care însuși Mario Draghi a observat-o. Într-adevăr, în mod paradoxal, raportul Draghi recunoaște indirect impactul negativ al politicii climatice asupra competitivității europene. Fostul președinte al BCE recunoaște: „ Dacă UE nu reușește să devină mai productivă, vom fi obligați să alegem. Nu vom putea deveni un lider în noile tehnologii, un far al responsabilității climatice și un actor independent pe scena mondială în același timp. Nu ne vom putea finanța modelul social. Va trebui să reducem unele, dacă nu toate, ambițiile noastre. […] Am ajuns în punctul în care, dacă nu acționăm, va trebui să ne compromitem bunăstarea, mediul înconjurător sau libertatea noastră. »
Costul acestei polițe se ridică la sute de miliarde de euro pe an. Potrivit unui studiu al Băncii Centrale Europene (2021), investițiile necesare pentru atingerea obiectivelor UE în materie de climă s-ar ridica la 330 de miliarde de euro pe an până în 2030. Mario Draghi merge mai departe susținând cheltuirea a 700 la 800 de miliarde de euro pe an pentru întregul ei. strategie.
Politica climatică europeană este marcată de o lipsă flagrantă de realism. Se bazează pe ipoteze tehnologice optimiste, precum capacitatea de a stoca electricitate la scară largă sau de a produce hidrogen verde în cantități masive, care sunt departe de a fi confirmate. Este ca și cum ai construi un castel de cărți pe fundații șubrede. În plus, această politică ignoră realitățile geopolitice. Pe măsură ce UE se străduiește să își reducă dependența de hidrocarburi, creează noi dependențe care sunt la fel de problematice. Cursa pentru metale rare, necesare bateriilor și energiilor regenerabile, ne face dependenți de țări precum China, care controlează o mare parte a acestor resurse strategice. Înlocuim o dependență cu alta, fără niciun câștig real pentru suveranitatea noastră.
.„Planul comun pentru decarbonizare și competitivitate” propus de raport este un oximoron: decarbonizarea agresivă subminează în mod inerent competitivitatea industrială prin creșterea costurilor cu energia și reducerea fiabilității. Este propus deoarece recunoaște provocarea „decarbonizării asimetrice”, în care industriile din UE se confruntă cu costuri de investiții și prețuri ale carbonului mai mari decât concurenții lor străini. Cu toate acestea, soluțiile pe care le propune, precum creșterea subvențiilor și mecanismul de ajustare la frontieră pentru carbon, sunt insuficiente pentru a depăși dezavantajele fundamentale ale costurilor.
Limitele politicilor industriale
Deși politica energetică a UE încurajează decarbonizarea rapidă, politica sa industrială nu a oferit întotdeauna sprijinul necesar pentru adaptarea industriilor mari consumatoare de energie. Această disonanță a favorizat relocarea anumitor industrii, precum oțelul sau produsele chimice, în regiuni în care reglementările sunt mai puțin stricte.
Această neglijare regretabilă apare din lipsa de înțelegere a unui principiu fundamental al energiei. Politicienii, printre care și Mario Draghi, care se concentrează adesea pe energie electrică, neglijează restul, fie din ignoranță, fie pentru că știu că au puțină influență asupra celei mai importante energii finale: căldura. Alții sunt conștienți că nu există o soluție simplă și populară de oferit.
Electricitatea reprezintă doar 22% din consumul final de energie în UE, transportul 27% și căldura în jur de 50%. Concentrându-se pe energia nucleară și turbinele eoliene sau panourile solare fotovoltaice, politicienii se ocupă doar de o cincime din problema energetică și neglijează cea mai importantă energie finală: căldură, energie termică, flăcări, orice nume i-am da.
Aproape toate industriile vor continua să depindă de energia termică pentru procesele lor: oțel, metalurgie, fabrici de ciment, sticlărie, zidărie și ceramică, petrochimie, industrie de reciclare, dar și fabrici de bere etc. Același lucru este valabil și pentru multe servicii care au nevoie de căldură în cantități mari, precum spitale sau piscine. Raportul Draghi nu menționează însă această nevoie, pur și simplu vorbind despre nevoile industriei fără a preciza că energia electrică de la turbinele eoliene nu le poate satisface. Mai mult, industriile chimice și petrochimice nu sunt abordate
Mitul tranziției energetice rapide
Raportul Draghi, ca multe documente ale UE, perpetuează mitul unei tranziții energetice rapide și nedureroase către un sistem 100% regenerabil. Aceasta înseamnă ignorarea legilor fundamentale ale fizicii și economiei. Tranzițiile energetice sunt procese lungi și complexe care se întind pe câteva decenii, așa cum am demonstrat într-un articol scris în colaborare cu profesorul Ernest Mund [2] .
Istoria ne învață că trecerea de la lemn la cărbune, apoi de la cărbune la petrol, a durat mai bine de un secol. De fiecare dată, noua sursă de energie a fost adăugată celor anterioare, în loc să le înlocuiască complet. A pretinde că se realizează o tranziție și mai radicală în câteva decenii este utopic.
***
În ciuda imperfecțiunilor sale, raportul Draghi are meritul de a evidenția contradicțiile din politica energetică europeană. Întrucât o autoritate denunță consecințele prețurilor la energie asupra creșterii, acum este de datoria instituțiilor europene să inițieze o dezbatere democratică aprofundată asupra acestor probleme esențiale pentru viitorul nostru, rupând cu corectitudinea politică. Un parlament european mai divers ar putea insufla speranța pentru o astfel de dezbatere, mai degrabă decât să se conformeze normei politice, așa cum a fost cazul timp de un deceniu.
Această dezbatere trebuie să se bazeze pe fapte, nu pe sloganuri. Trebuie să implice nu numai experți și politicieni, ci și cetățeni și industriași. Aceștia din urmă, dacă își găsesc curajul să-și exprime public adevăratele opinii, sunt în prima linie în fața consecințelor acestor decizii. Toate opțiunile energetice trebuie examinate fără tabu, inclusiv cele considerate în prezent incorecte din punct de vedere politic, cum ar fi nuclearul sau hidrocarburile. Aceasta este o condiție sine qua non pentru o renaștere energetică în UE.
