Mai avem oare libertatea de a gândi, libertatea de a alege, de a spune nu, de a ne dori ceva sau altceva, ori suntem dirijați în mod subtil? De la alegerea unui săpun până la propunerea candidaților partidelor politice, decizia nu ne aparține total, reclamele sau campaniile de orice fel ne induc ce este bine pentru individ și nu ne lasă prea multe variante. Nici măcar pe aceea de a ne elibera de o atare presiune, de a ne refugia în eliberatorul nu-îmi-place, nu-am-nevoie, nu-îmi-doresc. Nimic oblomovian în acest „nu”, pur și simplu dorința mea de a alege să nu aleg ceea ce mi se vâră sub ochi cu ostentație.
Aceasta este cea mai obișnuită, mai simplă limitare a libertății, cea la care nu reacționează prin respingere niciun individ – în definitiv, trebuie să-și mențină igiena corporală și ar fi bine să voteze. Despre asta este vorba în societatea umană, despre ar-fi-bine și trebuie, iar între condiționalul optativ și impersonal, pierdem… Ce pierdem? Despre ce era vorba? A, da, despre „libertate”, acest cuvânt acoperit cu var superlavabil. Sau cu ioni de argint. Sau poate doriți vopsea ceramică? Trebuie să doriți ceva, nu se poate altfel.
Dar ce ne facem când renunțăm nu la alegerea unei anumite mărci de săpun, ci la individualitatea noastră ca liberă manifestare a rațiunii întâlnite cu voința, doar pentru a obține liniștea și confortul de a nu mai fi singuri în fața deciziilor importante, decizii care ne marchează existența, destinul nostru și al comunității din care facem parte?
Pentru a înțelege mai bine, să ne întoarcem în copilărie. Toate limitările libertății ca restricții impuse unui copil sunt de natură a-l ajuta să se dezvolte ca individualitate, ca viitor adult independent, sigur pe capacitățile sale și responsabil pentru propriile decizii. Când restricțiile sunt însoțite de asprime și pedepse, copilul își reprimă sentimentele din teamă, fără a ști de ce, devenind un adult trist, debusolat, cu o gândire săracă, gata făcută, dependent de autoritate și supus. O educație bazată pe adevăr și experiență individuală este cea care, încurajând gândirea liberă, va forma un adult încrezător în capacitatea sa proprie de a gândi problemele care contează cu adevărat. Ideea de a renunța la libertate în favoarea unei ipotetice siguranțe, asemănătoare celei pe care o conferă un gard înalt, este echivalentul renunțării la dezvoltarea firească, la maturizare. Devenim indiferenți, monotoni, perne de canapea cu telecomandă atașată, indivizi cu dorințe mărunte. Nu pierdem doar sensul, ci însuși scopul: creșterea autentică, rațională, culturală, atașată indestructibil de aspirația la libertate.
Poate ar trebui să regăsim acel eroism al rațiunii despre care vorbea Husserl, ca unire a minților împotriva iraționalismului periculos. Poate ar trebui să privim cu seriozitate spre un trecut nu foarte îndepărtat, spre existențialiști, să gândim asemenea lui Sartre că nimic nu are o cauză necesară și totul se poate întâmpla în „n” alte moduri, însă viața și orice experiență au un sens pe care se întâmplă să nu-l vedem din cauza unui eșec de moment. Asta ca să nu rămânem blocați în viziunea sisifică : tot căutând un sens, ne dăm seama că nu există și doar resemnarea ne determină să împingem bolovanul la deal, să ducem lucrurile mai departe.
Așa se întâmplă acum, când sensul libertății pare a se fi pierdut. Dar nu; cu cât suntem mai liberi, cu atât responsabilitățile sunt mai multe, iar greutatea lor ne copleșește. Unii au impresia că o constrângere sau mai multe ar da sens libertății care s-a pierdut… în prea multă libertate. Și totuși, libertatea nu este niciodată lipsită de constrângeri, de limitări- corpul, psihicul, mediul social, relațiile interumane, istoria, timpul, iar acestea sunt destule cât să ne țină foarte ocupați.
Este dificil, într-o lume răvășită de războaie, de inegalități, de ideologii, de șomaj, de crize economice, să fii liber, dar acestea nu sunt limitări, ci contexte în care am libertatea de a decide ce am de făcut mai departe, o continuare a vechiului principiu al stoicismului potrivit căruia în fața greutăților trebuie să rămânem impasibili, să ne comportăm ca și cum acele greutăți nu există, iar acesta este un mod de a controla lucrurile și a rămâne liberi, necontrolați de evenimente, situații, oameni.
Este greu, când te simți neputincios și nesigur. Ce am pierdut oare, ce instrument interior cu care natura ne-a dotat și-a pierdut tăișul? Ce ne face să ne căutăm un stăpân căruia să-i dăm prețioasa libertate pentru care luptăm de când omul a fost pus în centrul tuturor preocupărilor, din Evul Mediu târziu? Ce ne face să ne conformăm, să devenim rotițe dintr-o mașinărie puternică și perfect funcțională? Să fie doar comoditatea sau angoasa, ori pur și simplu nu mai vedem încotro duce drumul și nici nu mai avem dorința de a-l străbate în tihnă și de a descoperi frumusețea experienței? Vrem acum, pe loc, totul, asemenea unor copii răsfățați care nu au învățat virtuțile răbdării, iar așteptările noastre sunt tot mai rupte de realitate. Și-atunci, dacă cineva ne promite bomboana dorită, de ce să nu ne urcăm mașina necunoscutului cu voce îmbătătoare?
