Vecinii de la parterul blocului au un obicei aparte, imposibil să nu-l văd. Își lasă încălțămintea pe preșul de la intrarea în apartament. Vrei, nu vrei, intri în scara blocului, ușa lor e chiar în față și practic primele lucruri pe care le vezi sînt perechile de pantofi, teniși sau sandale aranjate cu atenție pe preș. Între 3 și 4 perechi, nu e clar dacă sînt 3 sau 4 în familie.
Desigur că prima pornire e să mă apuce rîsul. Unul sănătos, fără opreliști. Pentru că obiceiul în sine e ciudat într-o scară de bloc. Ba chiar îmi trece prin gînd adesea să le las cîte un cadou în pantofi, ca de Moș Nicolae. Dar pentru că ultimii ani (și vîrsta) m-au provocat în primul rînd să nu trag concluzii pripite și să caut dincolo de prima impresie, am rîs cu poftă (recunosc, nu m-am putut opri) și apoi am început să mă gîndesc. Oare de ce?
Răspunsul e cam așa: „They gave me a fish, they ain’t teach me fishing”. Asta spune Oakley Neil Caesar-Su, cunoscutul rapper ce apare sub numele Central Cee, în singleul „Moi” în care cîntă cu RAYE.
Am ascultat recent un sociolog care participa la un podcast și amintea despre programul de industrializare forțată din anii ’80 ai secolului trecut. Iar asta mi-a trezit propriile amintiri. Mii și mii de locuitori ai satelor primeau locuințe în blocurile construite pe bandă rulantă în orașele din apropiere și un loc de muncă în fabrici, mine, uzine. Familia mea s-a mutat într-un astfel de bloc, pentru că apartamentul cu 2 camere din centrul orașului nu era îndeajuns de încăpător pentru 4 persoane. Așa am început să îmi cunosc vecinii și obiceiurile lor.
Amintea sociologul despre faptul că oamenii veniți de la țară au transformat rapid spațiile comune din fața blocului în grădini de legume. Sincer să fiu, acesta nu mi se pare nici pe departe un obicei prost. Cu o singură particularitate, totuși: cînd „noii proprietari” ai grădinilor considerau că terenul era al lor, era greu să îi faci să se gîndească, măcar, că nu e așa. Că nu sîntem în perioada Marilor Cuceriri, cînd primul venit pe un teren devenea proprietarul său de drept. Ori cînd domnitorul arunca buzduganul și indiferent unde cădea acesta, fix în acel loc clădea o biserică. Privind înapoi, cînd și eu aveam grijă de vreo 2 straturi de legume, nu pot să nu remarc că atunci „spațiile verzi” măcar erau verzi. Ceea ce în actualul climat (și în mijlocul Bucureștiului) chiar ar conta.
Explicația sociologului e că oamenii mutați forțat de la țară la oraș aduceau cu ei și obiceiurile cu care au trăit și pe care le-au moștenit la de familii. De aceea, nu era vreo mare surpriză să te trezești că vecina de deasupra îți scutura în cap vreo față de masă, sau că un vecin de și mai sus spăla balconul cu multă apă și, implicit, toate balcoanele de mai jos. Sau că un alt vecin dădea drumul tare la niște muzică populară, ca să se relaxeze, ce altceva v-ați gîndit?
Obiceiul de a lăsa încălțările la intrare tot de la țară vine. Era și dificil să facă altfel un gospodar care lucra mult în grădină sau la animale și apoi intra în casă să mănînce. Mutat la oraș, gospodarul a păstrat obiceiul. Grădina și animalele au dispărut, însă gospodarul nostru nu se mai întreabă de ce își lasă papucii în exteriorul casei, pentru că a păstrat asta undeva prin ADN.
Vecinul meu este, poate, fiul unor oameni care au fost forțați să își abandoneze casa, gospodăria în întregime și să se mute la oraș. Ar fi, deci, abia a doua generație de „orășeni”. O să mă gîndesc la asta data viitoare cînd voi intra în bloc.
Și-o să mă mai gîndesc la ceva: fenomenul din urmă cu 40-50 de ani se întîmplă iar, doar că invers. Tot mai mulți orășeni aud că se retrag, mai nou, la țară. Și nu prea cred că duc și costumele sau pantofii cu toc cu ei.
