România este din ce în ce mai evident supusă unor violente și rapide schimbări climatice cu efecte puternc negative asupra economiei și , mai ales, asupra viitorului acesteia.
Lupta împotriva schimbărilor climatice necesită investiții masive pentru a reconstrui sau transforma fundamental infrastructura, clădirile, fabricile și echipamentele noastre, precum și metodele noastre de producție agricolă.
Schimbările climatice vor avea consecințe economice și sociale dramatice pe termen mediu1 , care vor fi semnificativ mai costisitoare pentru societate decât impactul macroeconomic al adoptării astăzi a unor măsuri pentru limitarea încălzirii globale. Reducerea achizițiilor de combustibili fosili este crucială în ceea ce privește balanța comercială și suveranitatea în fața statelor furnizoare care nu sunt sau nu mai sunt aliații noștri .
În mod logic și având în vedere amploarea problemelor ridicate aici, regulile bugetare care se aplică tuturor statelor europene ar trebui să permită „protejarea” cheltuielilor publice care susțin această transformare.
Aceasta confirmă faptul că puterea publică trebuie mobilizată, la niveluri semnificative, dar nu prohibitive. O mai bună direcționare a economiilor private către tranziție nu este în niciun caz suficientă. Aceste economii au nevoie de rentabilitate financiară pentru a fi investite.
Efecte contraproductive
Stabilite prin Tratatul de la Maastricht în 1992, regulile bugetare europene limitează deficitul public la 3% din PIB și datoria publică la 60% din PIB. Acestea au fost ulterior detaliate și complexificate fără ca aceste raporturi să fie modificate. Comisia Europeană le-a suspendat în timpul crizei Covid și le-a reinstituit la sfârșitul anului 2023. De atunci, mai multe țări ,printre care și România, au fost supuse unei proceduri de deficit excesiv, codificată cu precizie.
Totuși, aceste reguli s-au dovedit ineficiente, chiar contraproductive.
Pe de o parte, ele se concentrează exclusiv pe dezechilibrul finanțelor publice, în timp ce există și alte dezechilibre macroeconomice îngrijorătoare (care fac obiectul unei alte proceduri europene), cum ar fi deficitele comerciale.
Pe de altă parte, s-a demonstrat că acestea au determinat marile țări europene să investească prea puțin, chiar și pe cele care erau în măsură să facă acest lucru.
În cele din urmă, în ceea ce privește urgența climatică și suveranitatea energetică, două probleme vitale pentru europeni, acestea sunt pur și simplu nepotrivite: nu vom putea face investițiile menționate mai sus respectând aceste reguli fără a reduce semnificativ cheltuielile sociale, inclusiv cheltuielile de sprijin necesare tranziției. S-a demonstrat însă clar că gospodăriile sunt pregătite să depună eforturi, dacă le consideră corecte și distribuite echitabil.
Suntem, așadar, condamnați, de reguli dintr-o altă epocă, să lăsăm clima să se miște și să suferim consecințele modelului nostru de dezvoltare?
Suntem, așadar, condamnați de reguli dintr-o altă epocă, să lăsăm schimbările climatice să se miște și să suferim consecințele umane, sociale și economice ale modelului nostru de dezvoltare, care este în multe privințe ne sustenabil? Nu, dacă reformăm aceste reguli bugetare astfel încât să protejăm investițiile necesare. Aceasta înseamnă să nu le supunem unor ajustări anuale decise conform unor criterii complexe utilizate de Comisie pentru a evalua relevanța bugetelor propuse de statele membre. Această protecție este esențială pentru ca actorii privați și publici să aibă un cadru stabil, clar și finanțat pentru tranziție.
Problema datoriilor
Care sunt argumentele împotriva ideii de a elimina investițiile publice pentru climă și securitate energetică din cadrul Acordului de la Maastricht?
Există trei.
În primul rând, o astfel de reformă ar fi imposibilă fără modificarea tratatelor europene. Exemplul apărării arată clar că nu este cazul. Investițiile în acest sector au fost excluse de Comisia Europeană din calculul deficitului. Și problema nu este ridicată în contextul negocierilor cu Statele Unite privind participarea la NATO. Apărarea europeană este esențială pentru statele membre, dar la fel de importantă este și adaptarea la schimbările climatice, precum și dezvoltarea unui model sobru și curat.
Renunțarea la combustibilii fosili importați și reziliența și solidaritatea în fața șocurilor climatice sunt componente cheie ale securității geopolitice europene.
Atunci, s-ar deschide cutia Pandorei și s-ar genera aceeași cerere pentru alte sectoare de activitate.
Acest argument nu este pus pe masă când vine vorba de apărare. Iar nevoile menționate aici sunt semnificative, recurente și profitabile din punct de vedere social.
Această prioritate vitală are același rang strategic ca și apărarea.
Cele două probleme, în plus, sunt inseparabile: ieșirea din combustibilii fosili – importați – și reziliența și solidaritatea în fața șocurilor climatice sunt componente cheie ale securității europene la nivel geopolitic.
Al treilea și ultimul contraargument: datoria publică, deja ridicată, va deveni ne sustenabilă. Nu susținem că datoria publică trebuie să rămână sustenabilă. Țările supra îndatorate se pot afla într-o spirală imposibil de gestionat și ar trebui să recurgă la instituții internaționale precum Fondul Monetar Internațional (FMI), pierzând astfel orice autonomie.
Propunerea făcută aici nu constă în a permite deficitelor să se deruleze necontrolat; se limitează la o măsură de salvgardare fără a pune sub semnul întrebării regulile bugetare în sine. De asemenea, este posibil, așa cum s-a făcut în timpul pandemiei de Covid și să se pună laolaltă la nivel european toată sau o parte din datoria legată de aceste investiții. Acestea fiind spuse, nu există un raport datorie publică/PIB care să caracterizeze o datorie ne sustenabilă . Situația și evoluția acesteia trebuie analizate de la caz la caz.
Eșecul de a realiza investițiile care ar permite Europei să elimine treptat combustibilii fosili în termen de douăzeci de ani ar duce cu siguranță la o situație ne sustenabilă a datoriei publice.
În cele din urmă, neluarea în considerare a investițiilor care ar permite Europei să renunțe la combustibilii fosili în douăzeci de ani ar duce cu siguranță la o situație ne sustenabilă a datoriei publice, din cauza costurilor mai mari de mobilizare și a consecințelor sociale și economice care necesită intervenția statului. Să cităm ca un singur exemplu faptul că daunele fizice produse de schimbările climatice nu mai sunt în totalitate asigurate sau asigurabile .
Protejarea cheltuielilor publice în timpul tranziției este mai de dorit ca niciodată și este fezabilă din punct de vedere legal.
Poate ar fi indicat ca actuala coaliție de guvernare să consulte Comisia Europeană asupra acestui subiect înainte dea lua decizii asupra viitorului cheltuielilor publice în contextul strategiei ” pachetelor”
