2000. Noiembrie.
”Alo! Ce faci?”
”Bineeee!” Era felul tatălui meu de a-mi arăta că se bucura că mă aude. ”Da` ce faci?”
”Bine. Uite, sînt la Casa Albă, pe peluză.”
Îmi amintesc această convorbire cu tatăl meu ca și cum ar fi fost ieri. Eram la Casa Albă, acea casă albă din Washington D.C. pentru alegerile americane. Lucram pe vremea aceea la Antena 1, eram producător executiv la știri. Din banii pe care îi aveam la noi ne cumpărasem telefoane mobile, ca să putem vorbi cu România. Pe atunci, era o diferență între telefoanele mobile din Europa și cele din SUA. Și, pe vremea aceea, era încă începutul telefoniei mobile și încă era ceva să ai un telefon mobil.
Salt în timp, înapoi. 1992, poate `93 la început. În camerele austere de la FJSC (Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, pentru neavizați), cursurile care începeau devreme nu erau deloc vreo mare atracție. Pentru mine, cu atît mai puțin, dar nu despre relația mea cu școala e vorba aici. Profesorul, cred că era mai tînăr puțin decît mine acum, ne învăța care era poziția perfectă a mîinilor deasupra claviaturii mașinii de scris. Țin minte foarte bine acele cursuri, pentru că îmi provocau o durere teribilă în mîini, în degetele aproape înțepenite.
4 ani mai tîrziu, cînd m-am angajat (cu carte de muncă!) la Antena 1, redacția știrilor nu arăta nici pe departe ca acum. Într-unul dintre cele două birouri înghesuite, îngrădite cu termopan (era o mare chestie pe atunci!), la una dintre mese trona o doamnă în jurul căreia gravita, practic, toată redacția. Mama Flori. Mama Flori era dactilografă, deci transcria, de cînd venea pînă cînd pleca, știrile scrise de mînă pe niște coli A4 rupte în două (blanchete, așa le ziceam) la mașina de scris, cu o viteză și o dexteritate uluitoare.
Mama Flori era inima redacției. Și nu doar pentru că avea, într-adevăr, o inimă extraordinar de mare, ci și pentru că TOATE știrile care urmau să fie citite de prezentatorii Observatorului treceau pe la ea.
4 ani mai tîrziu, cu telefonul într-o mînă, alergam pe peluza Casei Albe (ne-am lămurit, acea casă albă) și săream disperat prin fața tuturor camerelor de televiziune înșirate pe iarba verde, prin fața echipelor tehnice internaționale care mă priveau cel puțin amuzate. Colegii mei de la București îmi spuneau că văd un cadru de la Casa Albă (nu, nu mai revin!), însă acela nu era cadrul nostru, pentru că nu o vedeau pe colega mea Sandra Stoicescu care trebuia să intre în direct în cîteva minute, în deschiderea jurnalului, să dea informații calde despre alegerile pentru președintele SUA. Și-atunci, singura idee pe care am avut-o a fost să trec prin fața camerelor înșirate pe peluză și să îi întreb în care mă văd. Pentru că eram hotărît să mă opresc în fața celei pe care o vedeau colegii de la București și să îi implor pe proprietarii ei să ne lase să facem transmisiunea.
22 de ani mai tîrziu. Un studiu Dell Technologies, care pornește de la o cercetare pe care o făcuse ”Institutul pentru Viitor” (IFTF) în 2017, prevede că 85% dintre joburile care vor exista în 2030… nici măcar nu au fost încă inventate! O scurtă lămurire: IFTF este un ONG înființat în 1968 cu scopul de a-i ajuta pe ”oameni să se pregătească pentru ceea ce urmează.” În 1968, IFTF a pornit cu ajutor de la Fundația Ford. A doua scurtă lămurire: studiul Dell pleacă de la datele din cercetarea IFTF și merge mai departe, chestionînd mii și mii de manageri din lumea întreagă în legătură cu viitorul locurilor de muncă în contextul dezvoltării tehnologiei și a IA.
Autorii cercetării Dell fac mai multe salturi în viitorul apropiat și descriu cîteva scenarii posibile. În mai multe dintre acestea, noii angajați sînt recrutați după ce joacă anumite jocuri pe dispozitivele lor mobile (într-una dintre povești, viitorul angajat era chiar în tren în timp ce făcea naveta cînd ”dă interviul de angajare”, adică se joacă. În altă povestioară, directoarea de HR de la o mare companie urma să își întîlnească pentru prima oară noul coleg, care fusese recrutat cu ajutorul IA.
Mai sînt 5 ani pînă în 2030, anul la care fac referire autorii cercetării Dell Technologies. Ne uităm în jur și ne liniștim, pentru că sîntem pe cale să ne zicem ”hai, că nu-i dracu` chiar așa de negru/ nu vezi că nu e nimic?/ tot pe linkedin aplicăm la joburi și nimeni nu ne bagă în seamă aplicațiile și apoi sunăm un prieten care are alt prieten și ne angajăm direct.” Doar că…
Au trecut 33 de ani de cînd învățam la facultate cum să scriem la mașina de scris.
Au trecut 29 de ani de cînd știrile pentru principalul jurnal al primei televiziuni private din România erau transcrise la mașina de scris. E adevărat, cu o enormă dragoste.
Au trecut 25 de ani de cînd transmisiunile de televiziune depindeau de sateliți (care, adesea, transmiteau la alți sateliți și tot așa), iar cele de peste ocean erau un coșmar pentru echipele tehnice.
Astăzi, oricine poate avea televiziunea lui. Online, fără bătăi de cap, fără probleme cu distribuitorii de cablu sau de recepție. Cu un telefon.
Astăzi, știrile se scriu, cel mai adesea, în direct. Totul e în direct.
A rămas, totuși, ceva la fel cum era acum 33 de ani. Poziția mîinilor mele deasupra tastaturii superbului meu laptop este, sper eu, cea pe care se chinuia domnul profesor să mi-o arate în 92. Și-i mulțumesc pentru asta.
Și între noi fie vorba, aproape că m-aș bate la viteza cu care scriu acum cu Mama Flori din 1996. Dar, sigur, 2030 vine într-o clipită.
