Migrația transnațională este noua formă de revoltă. În căutarea unei vieți mai bune, nonoccidentalii migrează în masă, neinstigați, spontan, în căutarea nu a unui El Dorado, ci a unei vieți normale, departe de sărăcie extremă și/sau persecuție, pentru ei și copiii lor. Nu caută neapărat Germania sau Olanda, se mulțumesc de multe ori cu țări ca Cehia ori România; își doresc doar să treacă granița într-o țară a Uniunii Europene.
Trecând peste latura umanitară, pentru țările UE apar probleme practice, de absorbție și de siguranță a granițelor externe, dar toleranța, diversitatea culturală și societatea deschisă sunt valori ale Uniunii Europene care merită apărate pentru că, fără acestea, Uniunea nu ar mai putea fi ceea ce pretinde.
Țările care se tem cel mai mult și care solicită legi antiimigrare sunt tocmai cele care au alocate cote de refugiați foarte mici sau chiar deloc. Slaba pregătire a conducătorilor politici actuali a condus la probleme economice și, incapabili de a oferi o explicație coerentă populației, au găsit țapul ispășitor: migrația, temuții migranți care, se zice, vor ocupa cele mai bune locuri de muncă și vor înlocui populația autohtonă în două, trei generații. În realitate, locurile de muncă ocupate sunt majoritar cele necalificate sau cele pentru care firmele caută cu disperare angajați. Problema o reprezintă, de fapt, doar părăsirea locurilor natale de către populația tânără, cu putere de muncă, adaptabilă, talentată, care este pierdută în favoarea țărilor dezvoltate. Într-adevăr, Europa de Est se confruntă cu un declin al populației cauzat de migrație și natalitatea
scăzută, dar temerea legată de substituire este doar o ipoteză și o marotă populistă. Oprirea migrației propriei populații și creșterea natalității cu protejarea drepturilor și libertăților omului, incluzând dreptul la liberă circulație, dreptul la muncă și dreptul la o viață mai bună, sunt cel mult politici de protecție care vizează sistemul de pensii, dezvoltarea economică în ansamblu, nicidecum mijloace de luptă împotriva unui dușman inexistent. Drepturile despre care se vorbește trebuie să fie recunoscute și românilor, și austriecilor, și sirienilor, și vietnamezilor, oriunde s-ar afla.
Adaptarea comportamentului la un tipar occidental și temperarea așteptărilor trebuie să facă parte din bagajul emigrantului nonoccidental, altfel el va fi privit cu reticență ori chiar cu dușmănie. Pentru emigrantul central și est-european
poate părea mai simplu, dar condiția de emigrant/imigrant este aceeași pentru toți. Lucrătorului asiatic din centrul comercial poți să-i ții deschisă ușa când se luptă cu un container supradimensionat sau poți să i-o trântești în nas, disprețuitor – atitudinea necorespunzătoare este a ta, nu a lui.
Față de imigranți, sentimentele sunt împărțite între ură și teamă, pentru pierderea locului de muncă și statutului social, dar și pentru pierderea identității. Populismul se agață de cele două amenințări: vom fi săraci și vom fi înlocuiți dacă nu oprim fenomenul imigraționist, pentru a câștiga puterea, fără a ține cont că în felul acesta crește ostilitatea și violența față de cei nou veniți. Mai mult, îndată ce comunismul a suferit o lovitură mortală, politicienii și clasa bogată nu mai au a se teme de clasa muncitoare și de pătura de jos a clasei mijlocii față de care
au devenit indiferență. Pentru cei ignoranți, pentru cei ale căror voci nu sunt auzite, vorbesc populiștii, conturându-ne un viitor în care nu vom mai exista, înlocuiți de o forță de muncă ieftină și docilă. Și totuși, cum reușim să conviețuim de secole unii cu alții, în același areal geografic, grupuri mari cu religii diferite, de vârste diferite, săteni și orășeni, cu nivel de educație diferit, de etnii diferite, fără să dispărem nici unii, nici alții?