Există un subiect anume despre care studenții din universitățile românești nu discută deloc sau prea puțin, un subiect care stârnește fiori și care se încadrează în sindromul supraviețuitorului și în pragmatismul studentului român, care le afectează calitatea vieții academice și pe aceea de viitor angajat: mentalitatea de dresor a profesorului.
Există o nevoie urgentă de reformă profundă în rândul profesorilor din mediul preuniversitar și cel universitar care nu are de-a face nici cu bugetul alocat învățământului, nici cu salariile. Banii nu transformă peste noapte o mentalitate învechită, de secol trecut, dintr-un regim care se baza pe teroare și opresiune.
Dacă infrastructura s-a modernizat, programele de studii corespund într-o oarecare măsură celor din Occident, din punct de vedere relațional se respinge conceptul de mentorat, cu menținerea unei atitudini autoritare, vasalice. Sunt profesori care nu pot renunța la privilegiul de putere, la poziția centrală în sala de curs. Nu mă rereder aici numai la absurdul unor situații revoltătoare, care frizează instabilitatea psihică, de a pretinde studenților să țină mâinile la spate în timpul cursului, ci și la situațiile de zi cu zi, care perpetuează o relație ce ține mai curând de învățământul preuniversitar, unde dificultățile comportamentale ale adolescenților, cauzate de reconfigurarea cerebrală și hiperactivitatea amigdalei, creează probleme în licee și școli.
Studentul este un adult, nu un adolescent maleabil; are o personalitate a sa, fazele hormonale au trecut și este mai greu de modelat. Încercările de a „schimba” un student fie vor fi sortite eșecului, fie vor bloca maturizarea studentului. Controlul excesiv și tacticile de intimidare, având ca scop subordonarea acestuia, urmează modelul liceal și creează un mediu toxic în care problemele apar și pentru studentul cu o personalitate puternică, care respinge hotărât controlul și subordonarea, și pentru cel cu un temperamentul mai puțin hotărât, care are nevoie de un ghid, nu de un șef sau de un diriginte care îl manevrează prin zâmbete sau încruntări, după caz.
Urmarea? De pe băncile facultăților, din mâinile unor astfel de universitari, ies pe piața muncii adulți întârziați, încremeniți în liceu, fără inițiativă și creativitate, blocați de teama eșecului și dependenți de bunăvoința șefului, pregătiți să îndure un mediu de lucru nesănătos fără să-și ceară drepturile.
Liniștea este asigurată pentru cei câțiva ani de facultate, dar cu ce costuri pentru tânărul amputat emoțional, care a învățat că obediența este confortabilă și care nu se mai raportează la el însuși în termen de respect. Viața tânărului cu un temperament puternic este la fel de dificilă, însă în alt sens: teama de a fi pedepsit prin notă sau ironie nu îl va inhiba, ci îi va accentua latura de rebel și va reacționa în direcția protejării drepturilor sale pe care le simte amenințate, transformând sala de curs într-un câmp de bătălie. Pentru un astfel de student, materia predată, facultatea respectivă sunt inseparabile de modul în care se realizează predarea și de atitudinea profesorului. Consecințele rupturii pot conduce la scăderea performanței academice până la abandonul facultății de către tânărul care va privi cu cinism mediul universitar și rostul unei educații academice.
Desigur, este ușor pentru oricine, aflat în orice poziție, să lucreze cu un individ obedient, care nu dorește decât să fie pe plac, dar ce fel de individ va fi acesta pentru societate și pentru viitorii angajatori? Un yesman lipsit de coloană vertebrală, nu un cetățean independent, conștient de valoarea lui, stăpân pe el, cu atitudine și inițiativă.
Universitatea este, înainte de toate, o comunitate de adulți, unii deținători de cunoștințe, ceilalți curioși să afle, să asimileze, să înțeleagă și să folosească acele cunoștințe, nu un loc în care relația este una de putere, șef-subaltern, ci una de mentorat, potrivit ideii „Universitas Magistrorum et Scholarium”.
Sistemul de dresaj și-a dovedit, însă, eficiența; studenții discută incognito sau numai între prieteni apropiați despre aceste probleme, acceptând să tacă, să îndure până obțin diploma, ca să nu-și riște viitorul.
Ce rămâne de făcut? La nivel individual, studentul să caute, să întrebe care sunt acele facultăți în care aerul este irespirabil, să le respingă ca nefrecventabile și catastrofale pentru formarea și viitorul lui și poate atunci, în fața sălilor pustii, se va înțelege că dresajul nu este o metodă decât pentru căței. La nivel de grup, să se constituie un astfel de grup și mai multe, bazat pe neacceptarea compromisului moral și care să-și afirme zgomotos dorința de recunoaștere a statutului și de a fi tratați cu respect.
