Hannah Arendt, în secolul XX, și Boaventura de Sousa Santos, în secolul XXI, puneau problema spațiului public și spațiului privat și a plaselor de siguranță pe care o reprezintă fiecare în raport cu cealaltă, în situația pericolului extinderii unuia dintre spații în detrimentul celuilalt.
Pentru Hannah Arendt, spațiul privat este asociat gospodăriei și imperativelor biologice ale corpului. În spațiul privat se muncește, adică se asigură necesitățile traiului zilnic, iar însăși denumirea de „privat” indică un spațiu lipsit de lumina publică, un spațiu al intimității, inferior politic, așa cum îl vedeau anticii.
Spațiul public nu se confundă cu statul; el este locul libertății de a acționa în comun cu cei asemenea ție, locul pluralității, căci oamenii sunt unici și diferiți, un loc în care ei se manifestă prin discursuri și fapte memorabile și unde ei, lucrând, construiesc lumea.
Lumea modernă, spune Arendt, a distrus această graniță dintre public și privat și a amestecat cele două sfere, iar din acest amestec a rezultat socialul. Activitățile ce se desfășurau în spațiul privat au invadat spațiul public, iar acțiunea și lucrul, de domeniul spațiului public, se subordonează intereselor biologice în detrimentul construirii lumii tuturor. Pentru Hannah Arendt acest amestec, această confuzie reprezintă terenul fertil pentru apariția totalitarismului.
Dihotomia lui Arendt este criticabilă ca fiind rigidă. Boaventura de Sousa Santos acceptă interdependența dintre cele două sfere și arată că interdependența acestora este un lucru vital. Desigur, din perspectiva justiției, numai prin intruziunea sferei publice în cea privată este posibilă protecția împotriva diferitelor forme de abuz și democratizarea traiului zilnic, prin legislația muncii, dreptul familiei, legislația împotriva violenței domestice și a protecției copilului.
Dacă Hannah Arendt se temea că invadarea vieții private de către cea publică duce la totalitarism pentru că dispar intimitatea și spațiul de refugiu, birocrația sufocant cetățeanul, Boaventura de Sousa Santos privește dihotomia public/privat ca fiind o invenție burgheză care nu poate conduce decât la inegalitate.
Însă totul ține de reglajul legiativ fin: cât își poate permite statul să pătrundă în sfera privată, astfel încât intimitatea și spațiul de refugiu al cetățeanului să nu fie în pericol? Ce anume din spațiul privat este sănătos să pătrundă în spațiul public și cât din sfera privată o poate influența pe cea publică? Este necesar ca statul să respecte limitele vieții intime, dar, în același timp, să-i învețe pe protagoniștii acesteia că drepturile omului nu se exercită doar în agora.
Dacă ne întoarcem cu gândul în timp, vom observa că spațiul digital a făcut ca distincția dintre public și privat să se dilueze până la dispariție. Înclin să cred că temerile Hannei Arendt s-au confirmat, deși într-o direcție pe care ea nu putea să o prevadă: omul nu mai deține un spațiu privat, el și-a pierdut intimitatea nu prin constrângerea socialului, ci pentru că a renunțat de bunăvoie la ea. Privatul a invadat publicul și publicul a invadat privatul, dar nu pe linie de stat, ci prin renunțarea voluntară a cetățeanului la intimitate în favoarea vizibilității în spațiul digital. El singur își expune opiniile în spațiul public, nu constrâns, și primește posibile sancțiuni din celelalte spații private care, reunite, alcătuiesc noul spațiu public, moralizator și punitiv, monstrul hibrid creat de om prin intermediul rețelelor de socializare.
Profeția s-a împlinit, numai că cetățeanul nu mai este vulnerabil în fața unor indivizi care descind din mașini negre, în miez de noapte, și-ți bat la ușă cu putere, ci renunță cu de la sine putere la libertatea interioară.
Urmarea vizibilă, prima, este că spațiul public s-a restrâns, dar într-un alt mod decât cel prevăzut de Boaventura de Sousa Santos, el a fost înlocuit în mare parte de spațiul public digital. Cel de-al doilea efect vizibil este decăderea politicului, element al spațiului public, prin degradarea calității oamenilor politici și prin schimbarea felului în care puterea acționează.
Noi suntem creatorii și consumatorii de conținut în spațiul digital, noi suntem cei care au recreat oamenii politici slabi ai zilelor noastre. În creuzetul rețelelor s-au format politicienii ca produse de marketing și politicienii de tip CEO, din emoțiile noastre, din neatenția la detalii și intoleranța față de nuanțe sau contraargumente, din refuzul de a ne îndoi și de a analiza, dar și din disperarea și dezamăgirea noastră, transformate în cinism. Oamenii politici sunt pe măsura spațiului public digital: superficiali, suficienți, intoleranți, recalcitranți, îndărătnici, incoerenți, omniscienți, inflexibili, insensibili.
Este dureros să acceptăm responsabilitatea noastră de a fi creat noul om politic; el nu a apărut din neant, nici dintr-un sistem abstract, ci este în bună parte creație celor care alimentăm zilnic rețele de socializare. Am vrut show, am primit acrobați, magicieni și bufoni; am creat polarizare și conflict, am primit politicieni agresivi, intoleranți și zgomotoși. Am renunțat să gândim, cerem circ și sânge, apoi ne plângem că am plătit biletul la un film prost. Primim exact ce consumăm, ce urmărim și distribuim, iar dacă vrem altceva, ar trebui să ne schimbăm noi preferințele.
Platformele și clasa politică actuală este evident că nu ne vor oferi ieșirea din această stradă înfundată, așa că nu ne rămâne decât să așteptăm să ne treacă, să ajungem la saturație, să obosim, pentru a căuta spații mai curate, mai mici, axate pe interese comune dublate de acțiuni reale. Să ieșim în stradă nu numai sub forma manifestațiilor puse la cale tot pe rețele, ci sub forma acțiunilor civice locale, comunitare, pentru rezolvarea problemelor reale, în căutarea unor soluții reale, nu a postărilor viralizate.
Este un act de curaj să renunțăm la a fi doar spectatori sau agitatori, să renunțăm la folosirea spațiului digital ca unul al defulării, să-l recreăm ca spațiu public igienizat în care începem să lucrăm la lumea noastră, cu seriozitate și determinare, în care deliberarea ia locul scandalului. Cu alte cuvinte, să facem politică, pentru că politica nu este apanajul și exclusivitatea politicienilor.



