Nouă state membre nu aveau o strategie națională antifraudă pentru protejarea intereselor financiare ale Uniunii Europene și nici nu pregăteau adoptarea uneia, potrivit raportului Comisiei privind lupta împotriva fraudelor și neregulilor din 2025. În această situație se aflau Estonia, Grecia, Croația, Lituania, Austria, Polonia, Slovenia, Finlanda și Suedia.
Pe scurt
-
Zece state membre aveau o strategie națională antifraudă care acoperea cel puțin fraudele împotriva fondurilor UE, iar alte opt declaraseră că se aflau în procesul de adoptare a uneia.
-
Nouă state nu aveau o asemenea strategie și nici o procedură în curs: Estonia, Grecia, Croația, Lituania, Austria, Polonia, Slovenia, Finlanda și Suedia.
-
Niciun stat membru nu a adoptat o nouă strategie națională antifraudă în cursul anului 2025. Cipru a adoptat-o ulterior, la 29 mai 2026.
-
România avea o strategie adoptată în 2023, potrivit situației prezentate de Comisie.
-
Comisia propune ca statele să fie obligate să adopte strategii antifraudă complete și bazate pe evaluarea riscurilor pentru gestionarea fondurilor din bugetul UE pentru 2028–2034.
Strategiile naționale antifraudă sunt documente prin care statele stabilesc modul în care previn, detectează, investighează și corectează fraudele și neregulile care afectează fondurile europene. Ele pot defini instituțiile responsabile, procedurile de cooperare, prioritățile de control, schimbul de informații și măsurile pentru recuperarea banilor.
În prezent, dreptul UE nu obligă statele membre să dispună de o strategie națională antifraudă distinctă. Toate țările au însă obligația generală de a combate frauda și activitățile ilegale care afectează interesele financiare ale Uniunii.
Comisia promovează de mai mulți ani adoptarea unor strategii naționale pentru a reuni măsurile desfășurate de ministere, autorități de management, servicii vamale, administrații fiscale, poliție, procurori și organismele naționale de coordonare antifraudă.
Situația prezentată pentru 2025 arată diferențe importante între state. Zece țări au declarat că aveau în vigoare o strategie națională care trata cel puțin fraudele împotriva fondurilor europene.
Alte opt state au indicat că adoptarea unei strategii era planificată sau în desfășurare. Acestea erau Belgia, Danemarca, Germania, Irlanda, Spania, Cipru, Luxemburg și Țările de Jos.
Cipru a finalizat ulterior procesul și a adoptat strategia la 29 mai 2026. Raportul precizează însă că niciun stat nu a adoptat o strategie nouă în cursul anului de referință 2025.
Cele nouă state fără strategie și fără proces de adoptare formau un grup eterogen. Lista includea țări din nordul, centrul, sudul și estul Uniunii, printre care unele cu administrații publice și sisteme de control considerate consolidate în alte domenii.
Absența unei strategii distincte nu înseamnă că aceste state nu aveau măsuri pentru combaterea fraudei. Unele au declarat că elementele relevante erau deja incluse în legislație, proceduri administrative sau strategii sectoriale.
Raportul arată că 22 dintre cele 27 de state aveau și alte tipuri de strategii pentru protejarea intereselor financiare ale UE. Acestea puteau fi documente regionale, strategii pentru anumite fonduri, planuri instituționale, strategii anticorupție sau măsuri aplicabile la nivelul unei autorități.
Dintre cele cinci state care nu declaraseră asemenea strategii alternative, trei aveau o strategie națională antifraudă. Lituania și Suedia nu au indicat nici o strategie națională generală, nici alte tipuri de strategie antifraudă în situația raportată.
Motivele pentru care unele guverne nu au adoptat o strategie națională au fost diferite. Unele au considerat că sistemele existente conțineau deja măsurile necesare și că un nou document nu ar aduce valoare suplimentară.
Alte state au invocat lipsa unei decizii politice. Grecia, Lituania și Slovenia au raportat obstacole legislative, iar Finlanda și Suedia au indicat probleme legate de resurse.
Slovenia a menționat și factori instituționali. Aceste dificultăți pot privi distribuirea responsabilităților între instituții, lipsa unei autorități coordonatoare sau necesitatea modificării legislației înaintea adoptării unei strategii comune.
Statele care aveau strategii naționale au prezentat mai multe avantaje. Primul este îmbunătățirea cooperării și comunicării între autoritățile care gestionează, controlează și investighează fondurile europene.
O strategie poate stabili cine primește o suspiciune de fraudă, cine o transmite procurorilor, cine actualizează sistemele europene de raportare și cine urmărește recuperarea banilor după finalizarea cazului.
Al doilea avantaj este clarificarea responsabilităților. În lipsa unor reguli comune, mai multe instituții pot verifica aceleași aspecte, iar alte riscuri pot rămâne în afara controalelor.
Documentele strategice pot consolida rolul serviciilor naționale de coordonare antifraudă, cunoscute sub acronimul AFCOS. Acestea sunt principalele puncte de contact pentru cooperarea cu Oficiul European de Luptă Antifraudă.
Strategiile pot introduce și o abordare mai structurată a prevenirii. Statele pot evalua riscurile din achizițiile publice, agricultură, coeziune, vamă, ajutoare de stat, conflicte de interese și finanțare dublă.
Pe baza acestei evaluări, controalele pot fi orientate către beneficiarii, sectoarele sau tipurile de tranzacții cu risc ridicat, în loc să fie distribuite uniform.
Comisia consideră că strategiile trebuie să fie bazate pe riscuri. Un document general care enumeră instituții și obiective fără a analiza vulnerabilitățile specifice nu oferă același sprijin pentru activitatea operațională.
Strategiile pot include obiective măsurabile privind formarea personalului, utilizarea instrumentelor informatice, termenele de raportare, schimbul de date și recuperarea sumelor afectate.
Ele pot îmbunătăți și transparența, deoarece permit guvernelor să explice public cine este responsabil de protejarea fondurilor și cum este evaluată eficiența măsurilor.
România apare în situația Comisiei cu o strategie națională adoptată în 2023. Raportul nu evaluează în această secțiune rezultatele fiecărei strategii și nici nu stabilește un clasament al statelor în funcție de calitatea documentelor.
Existența unei strategii nu garantează că frauda este detectată sau că banii sunt recuperați. Eficiența depinde de implementare, personal, accesul la date, cooperarea dintre instituții și aplicarea măsurilor prevăzute.
În mod similar, absența unei strategii distincte nu demonstrează că sistemul antifraudă al unui stat este ineficient. Autoritățile pot avea instrumente și proceduri dispersate în alte acte sau planuri.
Comisia susține însă că un cadru comun permite identificarea golurilor dintre instituții și reduce riscul ca informațiile să se oprească după începerea unei anchete penale.
Raportul arată că una dintre principalele probleme ale statelor este accesul întârziat la informații de la poliție, procurori, instanțe și Parchetul European. Autoritățile care gestionează fondurile nu primesc întotdeauna date despre evoluția investigațiilor, sancțiuni și hotărâri definitive.
O strategie națională poate stabili puncte de contact, termene și proceduri pentru actualizarea cazurilor, fără să afecteze confidențialitatea anchetelor.
Comisia dorește ca aceste strategii să devină mai importante în următorul buget multianual. Propunerea sa pentru perioada 2028–2034 prevede obligația statelor de a adopta strategii naționale antifraudă complete, construite pe baza unei evaluări a riscurilor.
Cerința este legată de schimbarea modului în care ar urma să fie distribuite fondurile europene. Comisia propune extinderea finanțării bazate pe atingerea unor obiective și rezultate, folosind elemente inspirate din Mecanismul de redresare și reziliență.
O parte mai mare a responsabilității pentru controlul fondurilor ar reveni autorităților naționale. Comisia consideră că această schimbare necesită capacitate administrativă mai puternică și cooperare mai strânsă între organismele antifraudă naționale și europene.
Propunerile pentru bugetul 2028–2034 trebuie negociate și aprobate de Parlamentul European și Consiliu. Obligația privind strategiile naționale nu este, prin urmare, încă o regulă definitivă aplicabilă statelor.
Comisia a propus și raportarea obligatorie a suspiciunilor de fraudă, corupție, nereguli, conflicte de interese și finanțare dublă. Statele ar trebui să ofere informații despre beneficiarii finali ai fondurilor și să mențină sisteme de management și control funcționale.
Strategiile ar urma să acopere întregul circuit antifraudă, de la prevenirea riscurilor și detectarea timpurie până la investigații, recuperarea banilor și sancționare.
Raportul pentru 2025 arată că prevenirea rămâne prioritatea principală a statelor membre. Douăzeci și patru de țări au declarat că acordă prioritate prevenirii, iar Bulgaria, Danemarca și Luxemburg au indicat detectarea drept principal obiectiv.
În total, statele au raportat 72 de măsuri adoptate în 2025 pentru protejarea fondurilor europene. Cele mai multe au vizat prevenirea și detectarea, inclusiv excluderea operatorilor cu risc, instruirea personalului și îmbunătățirea schimbului de date.
Gestionarea fondurilor europene în comun de Comisie și statele membre a fost domeniul vizat cel mai frecvent, apărând în 37 dintre măsurile raportate.
Conflictele de interese și strategiile antifraudă sau anticorupție au fost tratate de aproximativ o treime dintre măsuri. Alte intervenții au vizat achizițiile publice, corupția, criminalitatea organizată și protecția avertizorilor.
Adoptarea unei strategii poate reuni asemenea acțiuni într-un singur cadru, dar raportul arată că statele folosesc abordări diferite. Unele au documente generale, iar altele preferă strategii separate pentru fiecare fond sau instituție.
Comisia nu afirmă că există un singur model obligatoriu pentru conținutul unei strategii. Ea pune accentul pe evaluarea riscurilor, coordonare, responsabilități clare și monitorizarea rezultatelor.
Raportul anual privind protejarea intereselor financiare ale UE prezintă situația comunicată de state pentru anul 2025. Informațiile se bazează pe răspunsurile autorităților naționale și pe documentele declarate de acestea.
Clasificarea privește existența unei strategii naționale care acoperă cel puțin fraudele împotriva fondurilor UE. Statele pot avea strategii anticorupție, vamale, fiscale sau sectoriale care nu îndeplinesc această definiție.
Nouă state au declarat că nu aveau o strategie națională antifraudă și nici un proces în curs pentru adoptarea uneia la momentul raportării. Situația se poate modifica ulterior prin decizii naționale.
Propunerea de a transforma strategiile naționale într-o cerință pentru bugetul 2028–2034 face parte din pachetul legislativ prezentat de Comisie și trebuie aprobată de Parlamentul European și Consiliu înainte de a deveni obligatorie.