La început a fost cuvântul și tot cu el se va sfârși.
Cuvântul este cel mai rafinat instrument de control politic al populației. El numește, analizează, descrie, critică, modifică și astfel ajunge să domine. Politica în sine suferă de pe urma excesului de cuvinte; oamenii nu fac politică în adevăratul sens, ci se joacă cu cuvintele.
Metanarațiunile, fie ele transcendente, politice, științifice sau antropologice, pretind a controla cuvântul. Yascha Mounk arată cum, odată cu postmodernismul anilor ’50- ’60, neîncrederea în cuvânt și stabilitatea lui atrage prăbușirea metanarațiunii.
Dezbrăcat de valoare universală și de adevăr științific, cuvântul devine etichetă, iar discursul, toxic. Dar, așa „razna” cum sunt, limitarea libertății cuvântului nu este o soluție, nu în democrații, unde libera exprimare acționează ca semnalizator al progresului social. Statele moderne dispun de norme și instituții de natură să controleze comportamentul cetățenilor atât de puternice, încât este periculos să cedăm tentației de a le permite să controleze ceea ce spunem, dar tot statele sunt singurele care pot interveni cu norme clare, de protecție a drepturilor persoanelor- un reglaj legislativ fin și dificil de realizat într-o societate despre care are tendința de a impune idei și practici obligatorii tuturor și de a înlocui critica onestă cu „anularea” persoanelor (retragerea unui titlu, concedierea, excluderea de pe platforme, boicotul).
De ce am făcut acest ocol prin cuvinte și ce legătură are acesta cu sinteza identitară
(„politici identitare” este o sintagmă depășită pentru o ideologie care nu își găsește numele). Pentru că Yascha Mounk îl face, ca să putem înțelege când a pornit, de ce, de la cine și unde ne-a adus această „revoltă” a marginalizaților și a celor tratați injust, participanți la o mișcare ce vrea să schimbe în bine lumea. Sinteza identitară promite multe, dar incoerențele ei, nerăbdarea contraproductivă a participanților sabotează tocmai ceea ce urmărește: recunoașterea și apartenența socială.
Avem nevoie de restabilirea adevărului și a culturii libertății cuvântului prin readucerea în mainstream a criticii oneste, cu renunțarea la cenzura aplicată la scară largă, fără norme clare, de către mari corporații și actori influenți politic. O societate sănătoasă este o societate atentă la discursul toxic și care îl sancționează nu cu metodele acestuia, violente și nedrepte, ci cu metodele dialogului de descurajare a tribalismelor.
Politicile publice privind combaterea discriminării de orice natură, reducerea decalajului socio-economic dintre săraci și bogați și sprijinul acordat tuturor persoanelor vulnerabile nu sunt considerate eficiente. Ne aflăm în punctul în care echitatea este situată în opoziție cu egalitatea și în care se încearcă înlocuirea universalismului cu esențialismul strategic: lumea, pentru a deveni justă și ospitalieră, trebuie organizată astfel încât toți oamenii să fie conștienți de diferențele de identitate etnică, sexuală sau de gen și fiecare să facă parte din grupul constituit potrivit trăsăturilor esențiale comune. „Oamenii sunt grupiști”, le spune Mounk studenților lui; dau dovadă de generozitate și empatie față de cei din grupul propriu, dar pot fi extrem de duri cu membrii altui grup. Se întâmplă din cauză că oamenii își construiesc prejudecăți are minimizează colaborarea și împiedică formarea societăților multiculturale. Potrivit psihologilor, există patru condiții de bază care trebuie îndeplinite pentru ca interacțiunea grupurilor să se producă cu rezultate pozitive: statutul egal într-o situație dată, găsirea unor obiective comune, cooperarea și sprijinul aurorităților.
Toate ideile elitelor au fost mai mult sau mai puțin eronate și toate au suferit de nerăbdare, de lipsă de așezare, de insistență excesivă, ceea ce le-a făcut neproductive. Este nevoie de timp și efort pentru cultivarea empatiei. Oamenii trebuie lăsați să se bucure, consideră Mounk, și de diversitate, dar și de petrecerea timpului cu aceia cu care împărtășesc caracteristici atributive. Oamenii trebuie să interacționeze, separatismul progresist nu face altceva decât să producă noi și stranii forme de segregare.
Într-adevar, privilegiile indivizilor care dețin puterea încalcă uneori drepturile grupurilor identitare, dar a susține că universalismul și regulile neutre sunt paravanul majorității opresoare este neadevărat, progresul ultimilor zeci de ani fiind incontestabil. Soluția propusă de Y. Mounk constă în alternativa universalistă, cu adoptarea politicilor publice formulate în termeni neutri, orientate spre egalitate de tratament, care să asigure un trai decent fiecărei persoane, din orice grup identitar, corespunzător nevoilor și demnității acesteia, și care să nu favorizeze membrii unui grup, defavorizându-i pe ai altuia. În caz contrar grupurile se vor lupta la nesfârșit între ele.
