Suveranismul este o doctrină ideologică relativ recentă și nu are, deocamdată, o definiție general acceptată.
Ceea ce ne interesează în eseul de față este situarea suveranismului ca doctrină în viața politică românească. Mișcare populară, antioccidentală și prorusă, care ocolește politica tradițională și împrumută idei din național-ortodoxism, din discursurile interbelice, teoriile conspirației și mișcări spirituale eclectice, suveranismul își află susținătorii printre cetățenii îngrijorați de schimbările prin care trece lumea. Presiunea tehnologiei (vezi „Tehnofeudalismul”- Yannis Varoufakis), teama de război, condițiile sociale dificile, revolta față de inegalitățile nedrepte și lipsa de receptivitate a elitelor sunt politizate intens și cu succes de către liderii suveraniști, arată autorii cărții „Suveranismul în România”, Alina Pop, Filip Alexandrescu și Ionuț-Marian Anghel, care consideră că „rădăcina” suveranismului trebuie căutată în neoliberalism.
În linia de apărare împotriva efectelor distructive ale suveranismului ar trebui să se afle președintele și instituțiile statului, împreună cu presa și organizațiile neguvernamentale. Comunicarea eficientă, politicile publice în domeniul educației, promovarea valorilor democrației, reformele politice și economice, măsurile de incluziune socială, structurile instituționale responsabile și transparente, ale căror decizii au în vedere binele comun, anchete jurnalistice și acțiuni privind protecția drepturilor și libertăților, contracararea dezinformării, insinuărilor și zvonurilor se impun când suveranismul tinde să urce pe treptele puterii.
Birocratizarea excesivă, abuzul de putere, neputința aparatului instituțional, corupția, lipsa consensului din societate, legile vagi și aplicate discreționar sunt exploatate de indivizi anetici și favorizează mișcarea suveranistă.
Dennis Deletant, în eseul „Lumină și întuneric în actuala criză politică din România” din volumul coordonat de Cristian Preda, scria despre eșecul unei clasei politice imprevizibile și cu impulsuri autocratice, care pune în pericol însuși statul, iar un stat slab înseamnă instituții slabe, pradă aventurierilor politici. În același volum, Sabina Fati arată rolul serviciilor secrete în ascensiunea suveranismului, din cauza ineficienței acestora în evaluarea pericolelor provenind dinspre Rusia și China și a complicității cu politicienii în activități ilicite.
Se vorbește adesea despre reformarea clasei politice și, din nefericire, nu vedem altceva decât o mișcare care adună din toate cotloanele întunecate ale nou apărutei puteri – reprezentate de social-media și platforme online – influenceri, vraci, mistici, alarmiști și impostori, rezerviști ori politicieni care-și sprijină discursul pe naționalism și scepticism față de valorile europene și față de știință (profeții Noului Obscurantism, cum îi numește Anne Applebaum în eseul „Noii Rasputini”) și care au drept scop captarea atenției, accederea în funcții importante și, mai ales, acapararea puterii. Acestora li se adaugă membri ai Academiei Române și ai clerului, cu discursuri naționaliste și extremiste, preluate de suveraniști.
O mișcare politică urmărește să devină partid politic pentru a ajunge la conducerea statului. Suveranismul autohton a cuprins însă, fie și fragmentat ori la nivel declarativ, aproape întreaga clasă politică, prea nepregătită și șantajabilă pentru a-și urma programul politic care, ca orice program politic, nu poate fi spectaculos și atractiv și nici nu este însoțit de o poveste emoționantă. Ce putem face? O infuzie de politicieni tineri cu potențial de lideri, dintre membrii importanți ai comunităților locale, din mediul academic și al societății civile va împrospăta o elită politică aflată în declin. Aceștia pot realiza ceea ce se frânează de zeci de ani: respectarea contractului social cu adevărat, nu doar formal, și o distribuire mai bună a resurselor sociale și economice.
