Legislațiile celor 27 de state membre oferă în general garanțiile cerute pentru arestul preventiv și detenție, dar supraaglomerarea, utilizarea redusă a alternativelor la încarcerare, infrastructura veche și resursele inegale produc diferențe majore în aplicarea acestor drepturi, constată primul raport al Comisiei Europene privind implementarea Recomandării UE în domeniu.
Documentul identifică un decalaj repetat între regulile existente și realitatea din centrele de detenție. Instanțele au la dispoziție măsuri precum controlul judiciar, restricțiile de deplasare, obligația de prezentare, domiciliul stabilit sau monitorizarea electronică, dar Comisia constată că privarea de libertate continuă să fie utilizată frecvent chiar și acolo unde asemenea alternative sunt prevăzute.
Pe scurt
-
Toate statele membre prevăd control judiciar asupra arestului preventiv și alternative la detenție, însă utilizarea efectivă a acestor instrumente diferă considerabil.
-
Monitorizarea electronică este disponibilă în majoritatea statelor, dar aplicarea este limitată în unele jurisdicții de infrastructură, personal sau condiții precum existența unei locuințe stabile.
-
Standardele privind spațiul personal diferă puternic. În celulele individuale, valorile raportate în statele membre variază între 2 și 12 metri pătrați, iar unele sisteme permit în situații determinate praguri aflate sub standardele europene recomandate.
-
Supraaglomerarea continuă să producă situații în care deținuții rămân sub pragurile internaționale de spațiu și, în unele unități, dorm perioade îndelungate pe saltele.
-
Comisia va elabora împreună cu Consiliul Europei fișe separate pentru fiecare stat membru, deoarece diferențele de calitate a datelor nu permit raportului actual să construiască o comparație națională complet uniformă.
Recomandarea europeană stabilește principiul potrivit căruia arestul preventiv trebuie să fie o măsură de ultimă instanță, utilizată numai când este necesară și proporțională și atunci când o măsură mai puțin intruzivă nu poate gestiona riscurile dintr-un dosar.
Raportul constată că acest principiu apare, explicit sau prin jurisprudență, în toate sistemele naționale. Niciun stat membru nu impune automat arest preventiv pentru o categorie întreagă de infracțiuni sau suspecți, iar decizia trebuie luată de o autoritate judiciară.
Problema apare în aplicarea alternativelor. Toate statele oferă cel puțin unele instrumente precum obligația de prezentare periodică la autorități, interdicția de contact, restricțiile teritoriale, predarea documentelor de călătorie, garanții financiare, domiciliul impus sau monitorizarea electronică.
Comisia constată însă că instanțele continuă să recurgă frecvent la măsura privativă de libertate. Lipsa de încredere în alternative, limitările tehnice și insuficiența resurselor reduc utilizarea lor, iar European Supervision Order, instrumentul care permite supravegherea unui suspect într-un alt stat membru, este folosit foarte puțin.
Această problemă îi afectează în special pe suspecții străini. Raportul arată că aceștia pot rămâne în arest preventiv chiar și atunci când o măsură echivalentă de supraveghere ar putea fi organizată în statul lor de origine.
Diferențele devin și mai vizibile în condițiile materiale de detenție. Recomandarea Comisiei indică cel puțin 6 metri pătrați într-o celulă individuală și 4 metri pătrați per persoană într-o celulă comună. Sub pragul absolut de 3 metri pătrați apare o prezumție puternică de încălcare a articolului 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În practică, raportul constată că normele naționale privind spațiul personal sunt foarte diferite. Pentru celulele individuale, standardele raportate merg de la 2 la 12 metri pătrați, iar unele jurisdicții permit valori foarte reduse în situații precum supraaglomerarea temporară.
Comisia descrie supraaglomerarea drept una dintre problemele care continuă să submineze respectarea standardelor. În anumite centre, deținuții ajung să doarmă pentru perioade îndelungate pe saltele, iar lipsa spațiului afectează și posibilitatea separării persoanelor arestate preventiv de cele deja condamnate.
Condițiile sanitare sunt, de asemenea, inegale. Majoritatea statelor raportează acces la toalete și chiuvete, dar în unele sisteme dotarea este incompletă în clădirile vechi, iar toaletele din celule comune nu sunt întotdeauna separate pentru asigurarea intimității. Accesul la apă caldă și frecvența dușurilor diferă, iar infestările continuă să fie raportate în unele state.
Toate statele garantează cel puțin o oră pe zi de activitate în aer liber, dar timpul total petrecut în afara celulei diferă puternic. Accesul la muncă, educație și activități de reintegrare este și el neuniform, în special pentru persoanele aflate în arest preventiv.
Raportul atrage atenția și asupra efectelor asupra cooperării judiciare europene. Condițiile de detenție pot determina o instanță să amâne sau să refuze executarea unui mandat european de arestare dacă există un risc real de tratament inuman sau degradant.
Comisia citează aproape 586 de situații înregistrate din 2016 în care executarea unor mandate europene de arestare a fost refuzată sau întârziată din motive legate de riscul încălcării drepturilor fundamentale și de condițiile materiale de detenție.
Documentul nu clasifică statele de la cel mai bun la cel mai slab sistem. Comisia avertizează că bazele de date naționale diferă prea mult pentru o asemenea comparație. Unele administrații au sisteme centralizate care urmăresc ocuparea, incidentele, izolarea, reclamațiile și participarea la programe, în timp ce altele folosesc evidențe descentralizate sau chiar manuale.
Din acest motiv, următoarea etapă va fi construirea unor fișe de țară împreună cu Consiliul Europei. Acestea ar trebui să permită o imagine mai precisă a situației din fiecare stat și să fie utilizabile inclusiv atunci când instanțele evaluează condițiile de detenție într-un dosar privind mandatul european de arestare.
Raportul nu creează obligații juridice noi. El evaluează aplicarea Recomandării din 2022 și concluzionează că principala problemă nu mai este absența generală a regulilor, ci diferența dintre garanțiile prevăzute în drept și ceea ce se întâmplă efectiv în practică.