#economic@bnr
Imi plac analogiile, asta stiti deja. Iar printre preferatele mele este cea cu analizele medicale. Imaginați-vă un pacient care merge de ani întregi la medic. Își face analizele, primește diagnosticul, ascultă recomandările și pleacă acasă cu rețeta în buzunar. După șase luni revine. Aceleași probleme, poate ceva mai grave. Alt medic, alte analize, aceeași rețetă. Și tot așa. Nu pentru că medicii n-ar ști ce are. Ci pentru că pacientul nu respectă tratamentul.
Cam așa arată România economică. Avem diagnostice cât pentru o bibliotecă, specialiști cât pentru un congres și strategii cât pentru câteva generații. Ne lipsește însă ceva mult mai simplu și, aparent, mult mai greu: disciplina de a face ceea ce știm deja că trebuie făcut.
La sfârșitul lui septembrie, am moderat la Banca Națională o dezbatere care mi-a confirmat această impresie, dar mi-a oferit și un motiv, prudent, de optimism.
În Sala „Mitiță Constantinescu”, sub egida Economic@BNR, s-au întâlnit oameni care, în mod obișnuit, privesc economia României din tranșee diferite: foști și actuali miniștri de Finanțe, un fost premier, reprezentanți ai puterii și opoziției, antreprenori importanți, lideri sindicali și economiști. O distribuție din care, în orice studio de televiziune, ai putea obține fără prea mare efort o cafteală memorabilă. Numai că de această dată nu asta s-a întâmplat.
Punctul de plecare a fost cel de-al doilea volum al proiectului Economic@BNR, Sustenabilitatea financiară – De la deficite la convergență nominală, coordonat de viceguvernatorul Cosmin Marinescu. Zece capitole, sute de pagini și o radiografie deloc măgulitoare a economiei românești. Un diagnostic riguros, care nu lasă prea mult loc pentru cosmetizări politice.
România a ajuns cu datoria publică în jurul pragului de 60% din PIB, după ani în care aceasta a crescut într-un ritm de aproximativ trei ori mai mare decât înainte de pandemie. Dobânzile consumă deja resurse echivalente cu circa 3% din PIB.
Colectarea fiscală rămâne modestă, iar intermedierea financiară este cea mai redusă din Uniunea Europeană.
Cu alte cuvinte, nu doar că ne-am împrumutat mult, dar ne-am și obișnuit să trăim cu piciorul pe accelerație, ignorând indicatorul de combustibil.
Și totuși, surpriza dezbaterii n-au fost cifrele. Ci faptul că, dincolo de diferențele doctrinare, participanții au ajuns să identifice probleme și priorități remarcabil de asemănătoare.
Le-am propus un exercițiu simplu: să numească două sau trei direcții de politică economică de la care România să nu se abată în următorii zece ani, indiferent cine guvernează. Nu zece, nu douăzeci. Două sau trei. Un fel de test de maturitate economică, dincolo de ciclurile electorale.
Iar răspunsurile au început să se întâlnească.
Energia, educația și predictibilitatea au revenit constant în discuție. Nu întotdeauna în aceeași ordine și nici cu aceleași argumente, dar suficient de des încât să contureze un posibil numitor comun.
Energia, de pildă, nu mai poate fi tratată exclusiv ca un subiect de factură sau de politică verde. Este o componentă fundamentală a competitivității. Anca Dragu a invocat avantajul energetic american, Petrișor Peiu a insistat asupra lectiilor rezultate din proiecte ratate sau întârziate, Dumitru Costin a vorbit despre volatilitatea prețurilor care sufocă industria, iar Daniel Dăianu a atras atenția asupra handicapului energetic european, resimțit și mai puternic în România.
Când un antreprenor nu știe cât îl va costa energia peste câteva luni, planificarea investițiilor devine un exercițiu de ghicit. Iar competitivitatea nu se construiește cu globul de cristal.
Educația a adus în discuție un adevăr și mai incomod. Cosmin Marinescu a reamintit că aproximativ jumătate dintre tinerii români de 15 ani au carențe majore în competențele de bază. Putem desena oricâte strategii de industrializare, digitalizare sau dezvoltare a inteligenței artificiale. Dar cine le va pune în practică?
Economia viitorului nu poate fi construită cu resursa umană a trecutului. Iar educația nu este o cheltuială pe care o facem dacă mai rămân bani la sfârșitul anului. Este investiția fără de care celelalte își pierd randamentul.
Ajungem astfel la predictibilitate. Sau, mai exact, la absența ei.
Marius Ștefan, fondatorul Autonom, a sintetizat poate cel mai bine relația aproape absurdă dintre stat și mediul de afaceri. Din 2009, reprezentanții companiilor au discutat cu peste 19 miniștri de Finanțe, cerând, în esență, același lucru: reguli stabile. Între timp, România a produs ani cu peste o sută de modificări cu impact fiscal și situații în care companiile au avut doar câteva zile să se adapteze unor schimbări majore de TVA.
Nouăsprezece miniștri, aceeași solicitare. Nu știu dacă este un record administrativ, dar cu siguranță este un eșec de comunicare între stat și cei care îi alimentează bugetul.
Cristian Erbașu a completat tabloul cu o observație esențială: birocrația nu doar că încetinește economia, ci deformează inclusiv capacitatea statului de a-și respecta propriile planuri. Adesea, simplificarea promisă printr-o lege adaugă un nou strat de proceduri peste cele existente.
Practic, încercăm să reparăm un mecanism complicat adăugându-i și mai multe rotițe.
Dar poate cel mai interesant moment a fost acela în care discuția a trecut de la identificarea vinovaților la recunoașterea greșelilor.
Adrian Câciu a admis că România a repetat, de-a lungul ultimului deceniu, greșeala politicilor prociclice: stimulăm economia când merge bine și suntem obligați să strângem cureaua când începe să meargă prost. Petrișor Peiu a vorbit despre promisiunile politice nerealiste și despre legile adoptate, dar neaplicate. Iar Mugur Isărescu a recunoscut că nici Banca Națională nu a explicat întotdeauna suficient de bine publicului pericolul acestor politici.
Tradus din limbaj economic, am putea spune că România își cumpără umbrela după ce a început furtuna și o vinde imediat ce apare soarele.
Un mecanism păgubos, pe care îl cunoaștem de mult și pe care continuăm, cu o consecvență demnă de cauze mai bune, să îl repetăm.
Au existat, firește, și diferențe importante de perspectivă.
Radu Timiș a adus în discuție performanța antreprenoriatului românesc, demonstrată prin investiții, dezvoltare și acces la piața de capital. Radu Oprea a atras atenția asupra efectelor economice ale pesimismului, care poate deveni o profeție autoîmplinită: oamenii își reduc consumul, companiile își amână investițiile, iar economia încetinește și mai mult.
Daniel Dăianu a temperat entuziasmul, amintind că antreprenorii excepționali nu reprezintă întreaga economie și că inteligența artificială, oricât de promițătoare, nu ne va rezolva automat deficitele. Adrian Mitroi a pus reflectorul pe costul finanțării, pe performanța administrației și pe pozițiile codașe pe care România le ocupă la numeroși indicatori europeni.
În contrapondere, Paul Aparaschivei a adus o cifră care ar trebui să ne scoată din zona de confort: potrivit cercetării invocate de el, doar aproximativ 3% dintre firmele românești folosesc inteligența artificială, comparativ cu o medie europeană de circa 20%.
Aici se află unul dintre marile paradoxuri românești. Avem antreprenori capabili să construiască afaceri de anvergură internațională și instituții care încă se luptă cu propriile proceduri. Avem sectoare economice competitive și regiuni rămase mult în urmă. Avem talent, capital și oportunități, dar prea puțină capacitate de a le transforma într-un proiect coerent.
Dumitru Costin a pus o întrebare incomodă tocmai în această privință: despre convergența cui vorbim?
România poate recupera decalajul față de Europa în statisticile agregate, în timp ce decalajele din interiorul țării se adâncesc. Bucureștiul poate depăși media europeană, în timp ce alte regiuni rămân mult în urmă. Iar o medie națională frumoasă nu plătește facturile unei familii dintr-o comunitate fără investiții și fără locuri de muncă bine remunerate.
Convergența care nu se simte și în nivelul de trai riscă să rămână doar o performanță statistică.
Și totuși, dincolo de toate aceste observații, cred că întrebarea decisivă a venit din sală, de la jurnalistul Constantin Rudnițchi: cine și cum va monitoriza în viitor indicatorii și concluziile studiului? Cum vom ști când România începe din nou să se abată de la direcția corectă?
Aici, în opinia mea, începe cu adevărat discuția despre responsabilitate.
Un studiu poate identifica problemele. O conferință poate produce consens. O strategie poate stabili obiective. Dar fără un mecanism de monitorizare, fără indicatori transparenți și fără consecințe atunci când angajamentele sunt încălcate, totul riscă să rămână un exercițiu intelectual reușit.
Alexandru Nazare a vorbit despre necesitatea unor linii roșii care să supraviețuiască alternanței politice. Daniel Dăianu le-a numit guardrails, parapete instituționale care să împiedice politicile publice să deraieze. Dan Manolescu a cerut să trecem de la principii la mecanisme concrete.
Dincolo de terminologie, mesajul este simplu: avem nevoie de reguli pe care să le respectăm inclusiv atunci când ne încurcă.
Pentru că adevăratul test al unei politici economice nu este cât de frumos arată în programul de guvernare, ci dacă următorul guvern o poate continua fără să simtă nevoia să o reinventeze.
România a demonstrat că poate crește spectaculos. A recuperat decalaje istorice, a construit companii puternice și a beneficiat enorm de integrarea europeană. Dar a demonstrat și că poate risipi rapid avantaje câștigate cu greu.
Între 2015 și 2017 am îndeplinit temporar criteriile de convergență nominală. Astăzi suntem din nou departe de ele. Nu pentru că ne-ar fi lipsit informația, ci pentru că n-am reușit să transformăm echilibrele temporare în disciplină permanentă.
Daniel Constantin a remarcat, la finalul dezbaterii, cât de rar a devenit exercițiul de a aduce la aceeași masă opinii diferite și de a le asculta fără să transformi conversația într-un concurs de acuzații.
Are dreptate. Dar aș merge puțin mai departe: România nu duce lipsă de oameni care știu ce trebuie făcut. Duce lipsă de mecanisme care să-i oblige pe cei care decid să nu uite ce au promis.
Conferința Economic@BNR din 29 septembrie a demonstrat că putem găsi un teren comun chiar și între oameni cu convingeri politice și economice foarte diferite. Este un început important, mai ales într-un climat în care dezacordul pare să fi devenit sport național.
Dar consensul nu este o destinație. Este doar punctul de plecare.
De aici înainte, întrebarea nu mai este dacă știm ce avem de făcut. Știm. Nici dacă putem conveni asupra câtorva priorități naționale. Am demonstrat că putem.
Întrebarea este cine își asumă să le respecte, cine verifică rezultatele și cine răspunde atunci când ne abatem de la traseu.
Pentru că, revenind la pacientul nostru, putem să-i schimbăm medicul, să-i repetăm analizele și să-i prescriem tratamente din ce în ce mai sofisticate.
Dar dacă nu ia medicamentele, următoarea vizită la doctor va fi inevitabilă. Și, aproape sigur, mai scumpă.
Diagnosticul îl avem. Rețeta o avem. Ne mai trebuie angajamentul de a urma tratamentul.
Iar acesta, spre deosebire de un studiu economic, nu poate fi scris doar de specialiștii Băncii Naționale. Trebuie asumat de cei care conduc România. Și respectat, mai ales după ce se sting luminile conferinței.
Context: Declarație în cadrul conferinței Economic@BNR – „Sustenabilitatea financiară – De la deficite la convergență nominală”, Banca Națională a României, 29 septembrie 2026. Dezbatere moderată de Adrian Măniuțiu, pe marginea volumului coordonat de VG BNR prof. Dr. Cosmin Marinescu.
Adrian Măniuțiu
Realizator al emisiunii INCOME la Antena 3 CNN, jurnalist economic. Managing Partner și cofondator al EM360 Group și președinte al Asociației Big Dream Media. A fost printre inițiatorii Pactului pentru Fiscalitate și a moderat editia princeps a conferinței Economic@BNR din 29 septembrie 2026.
Articol publicat de Asociația Big Dream Media și preluat de EM360. Textul și materialele grafice sunt proprietatea Asociației Big Dream Media. Toate drepturile rezervate.
