România, Turcia și Ucraina ar putea transforma Marea Neagră în noul centru energetic al Europei de Sud-Est. Resursele există, investițiile avansează, iar infrastructura începe să lege piețele. Numai că, într-o regiune aflată în război, energia nu mai înseamnă doar economie. Înseamnă geopolitică, securitate și, mai ales, capacitatea statelor de a construi împreună.
Timp de decenii, Marea Neagră a fost privită ca o periferie a Europei. O mare importantă pentru comerț, dar secundară în marile ecuații energetice. Războiul din Ucraina a schimbat radical această perspectivă. Astăzi, Marea Neagră poate deveni una dintre soluțiile Europei pentru reducerea dependențelor energetice. Sau poate rămâne una dintre cele mai vulnerabile frontiere ale continentului.
Paradoxul este că le poate reprezenta simultan pe amândouă.
Aceasta a fost și provocarea pe care am lansat-o în deschiderea panelului dedicat dimensiunii energetice a cooperării la Marea Neagră, organizat de New Strategy Center în cadrul Rebuilding Ukraine Forum 2026, la București: Marea Neagră are aproape tot ce îi trebuie unui hub energetic, mai puțin marfa pe care piețele o cer înaintea tuturor celorlalte: securitatea.
Europa caută alternative. Marea Neagră are răspunsuri
Criza din Strâmtoarea Ormuz și perturbarea exporturilor de gaz natural lichefiat din Qatar au demonstrat, încă o dată, cât de fragilă poate deveni securitatea energetică atunci când depinde de câteva rute maritime.
Europa a învățat dureros lecția dependenței de gazul rusesc. Acum descoperă că diversificarea furnizorilor nu elimină automat vulnerabilitățile. Uneori, doar le mută la câteva mii de kilometri distanță.
În acest context, Marea Neagră oferă ceva extrem de valoros: resurse energetice în proximitatea piețelor europene.
România, Turcia și Ucraina dețin, împreună, un potențial care ar putea redesena harta energetică regională. Nu vorbim despre înlocuirea tuturor importurilor Europei, ci despre construirea unei alternative regionale solide, capabile să reducă expunerea la șocurile externe.
Trei țări, o miză de miliarde
România se apropie de un moment istoric. Neptun Deep, dezvoltat de OMV Petrom și Romgaz, presupune investiții de aproximativ 4 miliarde de euro. Primele gaze sunt așteptate în prima jumătate a anului 2027, iar producția la capacitate maximă este estimată la 8 miliarde de metri cubi anual.
Daniel Apostol, directorul general al Federației Patronale a Energiei, a explicat că proiectul poate contribui decisiv la repoziționarea României pe piața europeană. O țară obișnuită să discute despre importuri și dependențe poate deveni unul dintre principalii furnizori regionali.
Turcia dezvoltă, la rândul ei, zăcământul Sakarya, ale cărui rezerve sunt estimate la 710 miliarde de metri cubi. Ambasadorul Tacan İldem, fost secretar general adjunct al NATO, a prezentat obiectivul Ankarei de a crește producția zilnică de la aproximativ 9 milioane la 20 de milioane de metri cubi.
Ucraina reprezintă, probabil, cea mai spectaculoasă necunoscută a ecuației.
Denys Kudin, director de strategie în cadrul Naftogaz, a amintit că Ucraina exploata deja gaze în apropierea Crimeei înainte ca Rusia să îi confişte activele în 2014. Compania a obținut ulterior o hotărâre arbitrală de aproximativ 5 miliarde de dolari împotriva Moscovei.
Naftogaz deține 36 de licențe în Marea Neagră. Potrivit lui Kudin, cercetări realizate împreună cu o companie norvegiană indică un potențial de peste 4.000 de miliarde de metri cubi în perimetrele respective. O estimare care necesită confirmări independente și nu trebuie confundată cu rezervele dovedite, dar care ilustrează dimensiunea oportunității.
Ucraina, „bateria” de gaze a Europei
Există însă o resursă strategică mai puțin spectaculoasă decât platformele offshore, dar cel puțin la fel de importantă: capacitatea de stocare.
Ucraina dispune de aproximativ 30 de miliarde de metri cubi în depozite subterane, cea mai mare capacitate națională de acest tip din Europa.
De ce contează? Pentru că gazul poate fi produs sau cumpărat atunci când este disponibil și păstrat pentru perioadele cu cerere ridicată. Cu alte cuvinte, Ucraina poate funcționa ca un imens rezervor de echilibrare pentru piața regională.
Legătura cu România este cât se poate de concretă. Coridorul Vertical permite transportul gazelor dinspre terminalele de LNG din Grecia, prin Bulgaria, România și Moldova, către Ucraina. Inclusiv gaze azere au ajuns deja pe această rută.
Problema este că fiecare frontieră adaugă costuri și proceduri. Iar un coridor energetic devine cu adevărat competitiv abia atunci când gazul circulă la fel de eficient precum capitalul care finanțează infrastructura.
Un hub energetic nu se construiește din memorandumuri
Daniel Apostol a rezumat excelent provocarea: un hub este un sistem, nu un proiect.
Producția există sau este în dezvoltare. Conductele există. Capacitățile de stocare există. Ce lipsește este integrarea lor comercială și operațională.
Asta înseamnă infrastructură bidirecțională, reguli de piață compatibile, eliminarea costurilor inutile de tranzit și finanțări predictibile.
Laurențiu Pachiu, expert New Strategy Center și vicepreședinte Energy Policy Group, a mutat însă discuția într-o zonă incomodă: nu lipsa proiectelor este principala problemă, ci capacitatea statelor de a le duce la bun sfârșit.
A invocat întârzierea Neptun Deep și conflictele politice din jurul fostului investitor ExxonMobil. În opinia sa, populismul, instabilitatea decizională și influențele externe pot transforma proiectele strategice în simple dosare abandonate.
Este o observație care merită reținută și dincolo de sectorul energetic. Uneori, cel mai mare obstacol în calea unei investiții nu este lipsa banilor, ci politica de acasă.
Cine apără energia de la 160 de kilometri în larg?
Nicio companie nu poate apăra singură o platformă offshore împotriva unei amenințări militare. Iar un stat nu poate proteja eficient infrastructura pe care nu reușește să o monitorizeze.
Războiul din Ucraina a demonstrat că platformele, conductele submarine, porturile și cablurile de comunicații reprezintă infrastructură strategică și, implicit, posibile ținte.
Apostol a propus un sistem comun de protecție, construit în jurul monitorizării permanente, tehnologiilor fără echipaj, securității cibernetice, capacităților rapide de intervenție și responsabilităților clar împărțite între industrie și autorități.
Există deja un început. România, Bulgaria și Turcia cooperează în cadrul grupării navale pentru combaterea minelor, al cărei mandat a fost extins în iulie 2026 la protejarea infrastructurii submarine critice.
Ambasadorul İldem a pledat pentru consolidarea acestei cooperări, inclusiv cu perspectiva participării Ucrainei. A avertizat însă că o flotă NATO permanentă în Marea Neagră nu reprezintă neapărat soluția, inclusiv din cauza limitărilor impuse de Convenția de la Montreux.
Denys Kudin a exprimat perspectiva ucraineană mult mai tranșant: securitatea reală a Mării Negre presupune diminuarea amenințării reprezentate de flota militară rusă. Iar un eventual armistițiu nu elimină automat această amenințare.
2030: o nouă Mare a Nordului sau aceeași linie de front?
La finalul dezbaterii, am adresat invitaților o întrebare simplă: cum va arăta Marea Neagră în 2030?
Kudin a avansat un scenariu ambițios: România, Turcia și Ucraina ar putea deveni exportatori neți de gaze, iar Marea Neagră ar putea juca pentru Europa de Sud-Est rolul pe care Marea Nordului l-a avut în dezvoltarea energetică a Europei Occidentale.
Însă este un scenariu, nu o certitudine. İldem a insistat asupra cooperării și conectării regiunii cu Caucazul și Asia Centrală, în timp ce Pachiu a avertizat că reînarmarea Rusiei va menține riscurile de securitate pe termen lung.
Ce înseamnă toate acestea pentru România și pentru români?
Înseamnă șansa unor surse de energie mai diversificate, a unei piețe mai competitive și a unei economii mai puțin vulnerabile la șocuri externe. Înseamnă investiții, venituri bugetare, infrastructură și oportunități pentru companiile românești implicate în reconstrucția Ucrainei. Nu înseamnă însă automat gaze ieftine sau facturi mai mici: prețurile vor depinde în continuare de piață, concurență și deciziile publice.
Marea Neagră a încetat să mai fie periferia energetică a Europei. A devenit una dintre mizele sale strategice.
Resursele sunt acolo. Tehnologia există. Capitalul poate fi mobilizat. Ceea ce trebuie construit, dincolo de conducte și platforme, este încrederea că investițiile vor putea funcționa în siguranță, indiferent de schimbările politice sau de amenințările militare.
Geologia ne-a oferit oportunitatea. Economia îi poate da valoare. Dar politica și securitatea vor decide dacă știm să profităm de ea.
Articol publicat de Asociația Big Dream Media și preluat de EM360. Textul și materialele grafice sunt proprietatea Asociației Big Dream Media. Toate drepturile rezervate.
