În politica europeană există momente în care un raport este mai mult decât un raport, devine un semnal, o schimbare de limbaj, uneori chiar începutul unei noi doctrine. Cred că votul din Comisia Specială pentru European Democracy Shield a reprezentat un astfel de moment.
La prima vedere, raportul pare să continue o dezbatere deja familiară: dezinformare, interferență străină, protecția alegerilor, responsabilitatea platformelor, libertatea presei. Toate acestea sunt teme importante și mă bucur că Grupul Socialiștilor și Democraților a reușit să introducă numeroase priorități esențiale privind societatea civilă, mass-media independentă, autonomia tehnologică și aplicarea legislației europene. Dar, din punctul meu de vedere, adevărata miză a negocierilor a fost alta. Întrebarea fundamentală nu era cum combatem dezinformarea, ci dacă Europa este pregătită să înțeleagă că democrația a devenit un domeniu al securității.
Timp de aproape două decenii am tratat atacurile informaționale ca pe un fenomen secundar, o problemă de comunicare sau o provocare pentru jurnaliști, experți digitali și autorități de reglementare. Între timp, lumea s-a schimbat. Rusia nu a atacat doar Ucraina, a atacat infrastructura de încredere a Europei. A devenit tot mai evident că actorii ostili nu urmăresc doar ocuparea unor teritorii, ei urmăresc ocuparea spațiului cognitiv. Nu încearcă să cucerească doar orașe, ci și să fragmenteze societăți. Nu urmăresc doar distrugerea instituțiilor, ci distrugerea încrederii în instituțiile cele mai importante.
Există însă o altă idee asupra căreia am insistat în timpul negocierilor și care mi se pare esențială pentru viitorul Europei. Multă vreme am discutat despre interferențele externe ca și cum acestea ar reprezenta singura amenințare la adresa democrației. Realitatea este mai complexă, nicio operațiune externă nu reușește într-o societate sănătoasă și încrezătoare în propriile instituții. Actorii ostili exploatează fisuri care există deja, ei nu creează neîncrederea, ci o amplifică, nu creează polarizarea, ci o instrumentalizează. Din acest motiv am susținut că reziliența democratică presupune și capacitatea de a identifica vulnerabilitățile interne ale Uniunii. Eroziunea statului de drept, degradarea spațiului public, inegalitățile excesive, precaritatea informațională și pierderea încrederii în instituții reprezintă vulnerabilități strategice la fel de importante precum atacurile cibernetice sau campaniile de influență străină.
O doctrină europeană a rezilienței trebuie să privească simultan spre exterior și spre interior.
Am considerat esențială și integrarea Ucrainei în această reflecție strategică. De prea multe ori privim Ucraina exclusiv prin prisma sprijinului militar sau a procesului de aderare, dar Ucraina este și cel mai important laborator european de reziliență democratică din ultimii ani. Sub presiunea războiului, a dezvoltat mecanisme de apărare societală, capacități de reacție la operațiuni informaționale și forme de mobilizare civică pe care multe state europene nu le-au experimentat niciodată. Europa nu trebuie să privească Ucraina doar ca pe un beneficiar al securității europene, trebuie să o privească și ca pe un furnizor de expertiză strategică pentru viitoarea arhitectură europeană a rezilienței.
Sabotajele asupra infrastructurilor critice, atacurile cibernetice, operațiunile de influență, manipularea algoritmică, exploatarea polarizării și instrumentalizarea nemulțumirilor sociale fac parte din aceeași familie strategică de amenințări.
Din acest motiv am propus, încă din primele amendamente, introducerea explicită a unei idei care până acum apărea doar implicit în documentele europene: reziliența democratică și securitatea europeană sunt inseparabile. Această formulare nu este un exercițiu semantic, ea schimbă întreaga arhitectură intelectuală a proiectului, înseamnă că apărarea democrației nu mai este doar o obligație morală sau constituțională, ea devine o investiție în securitatea Uniunii Europene, o parte a autonomiei noastre strategice și o parte a pregătirii Europei pentru competiția geopolitică a secolului XXI.
Am insistat apoi asupra unei a doua idei: protecția democrației trebuie tratată ca un bun public european. În Uniunea Europeană există state mari și state mici, state bogate și state cu resurse limitate, state aflate în centrul continentului și state aflate pe linia întâi a presiunilor geopolitice. În plus, o campanie de influență reușită într-un stat membru nu rămâne niciodată limitată la acel stat. O vulnerabilitate democratică locală produce efecte europene, o destabilizare electorală națională produce consecințe europene. Din acest motiv am susținut că apărarea democrației trebuie să beneficieze de aceeași logică a solidarității care guvernează apărarea frontierelor, securitatea energetică sau protecția infrastructurilor critice. Europa nu își permite o arhitectură a rezilienței cu două viteze.
Același principiu a stat și la baza intervențiilor mele privind viitorul Centru European pentru Reziliență Democratică. Susțin crearea centrului, Europa are nevoie de mai multă coordonare strategică, de anticipare și de schimb de expertiză, dar am avertizat și asupra unei tentații tipic europene: aceea de a răspunde fiecărei probleme prin crearea unei noi structuri birocratice.
Europa nu are nevoie de un superminister al adevărului, Europa are nevoie de un centru de coordonare, de analiză și de reziliență. Am insistat ca viitorul centru să nu dubleze atribuțiile deja existente, în special cele care țin de aplicarea Digital Services Act, iar credibilitatea instituțională depinde de claritatea competențelor.
O altă direcție pe care am încercat să o introduc în raport privește relația dintre democrație și autonomia strategică. În ultimii ani am vorbit mult despre autonomia energetică, despre autonomia industrială și despre autonomia militară. Mult prea puțin despre autonomia democratică, care pare la prima vedere un concept ciudat. Dar pot să explic: Europa funcționează prin infrastructuri digitale pe care nu le controlează integral. Comunicarea publică europeană se desfășoară pe platforme care nu sunt europene, o parte semnificativă a datelor, a cloud-ului și a ecosistemului digital european depinde de actori externi. Această situație nu reprezintă doar o problemă economică, ea reprezintă o problemă democratică.
Dependențele tehnologice produc dependențe politice, dependențele politice produc vulnerabilități democratice. Din acest motiv am propus integrarea explicită a reducerii dependențelor strategice și a consolidării capacităților tehnologice europene în filosofia Democracy Shield.
Am încercat, de asemenea, să apropii această inițiativă de marile dosare de securitate și apărare ale Uniunii. În opinia mea, Strategic Compass, Readiness 2030, pregătirea societală, securitatea cibernetică, reziliența democratică și autonomia strategică nu sunt politici separate, sunt componente ale aceleiași arhitecturi de securitate europeană.
Tocmai aici cred că se află contribuția cea mai importantă a amendamentelor pe care le-am propus. Ele încearcă să depășească paradigma care a dominat ultimul deceniu, paradigma conform căreia dezinformarea este doar o problemă de conținut. Nu, dezinformarea este o problemă de putere, de vulnerabilitate strategică, de reziliență societală, deci este o problemă de securitate europeană. Iar dacă acceptăm această realitate, atunci și răspunsul european trebuie să fie diferit. Mai strategic, mult mai integrat și mai puțin birocratic.
Am vrut ca răspunsul nostru să fie mai apropiat de realitățile competiției geopolitice.
În cele din urmă, cea mai mare greșeală pe care Europa ar putea să o facă ar fi să considere Democracy Shield drept încă un proiect despre platforme, algoritmi și fact-checking. Aceste instrumente sunt necesare, dar ele nu reprezintă esența problemei. Adevărata provocare este dacă Europa reușește să construiască o nouă cultură a rezilienței democratice, o cultură care să unească securitatea, tehnologia, educația civică, autonomia strategică și participarea cetățenilor într-un singur proiect politic.
Dacă vom reuși acest lucru, Democracy Shield va deveni mai mult decât o inițiativă legislativă, va deveni una dintre marile doctrine europene ale deceniului care începe. În fond, dezbaterea despre Democracy Shield este o dezbatere despre transformarea statului european într-o nouă epocă istorică. În secolul trecut am construit statul social pentru a răspunde riscurilor economice și sociale ale industrializării. Astăzi suntem obligați să construim statul rezilient, capabil să răspundă riscurilor informaționale, tehnologice și geopolitice ale erei digitale. Nu este vorba despre militarizarea democrației, este vorba despre înțelegerea faptului că libertatea, pluralismul și încrederea publică au devenit resurse strategice care trebuie protejate la fel de serios precum infrastructura energetică, rețelele de transport sau capacitățile de apărare.