Când chirurgul operează fără diagnostic, legat la ochi: riscul fiscalizării “in blind”
Sunt situații în viață pe care nimeni nu le-ar accepta sau înțelege. Te duci la medic pentru un control obișnuit, fără simptome, iar el – fără ecografie, alte analize sau diagnostic – îți spune: „Mai bine te operez direct, vedem noi ce găsim acolo”. Evident, orice om normal la cap ar refuza o astfel de abordare. Ar fi o intervenție riscantă, greșită și neprofesionistă.
Mai am o comparație utilă, pentru a face tema mai ușor de digerat. Care e sentimentul atunci când conduci regulamentar, iar poliția te oprește fără motiv? Și ți se mai și demontează mașina în stradă, ți se caută orice defecțiune și ești amendat preventiv, în avans, nu pentru că ai greșit, ci pentru că ai putea greși în viitor. Iar dacă întrebi de ce nu se aplică procedura normală de control în trafic, ți se răspunde scurt: „Pentru că a fost un control inopinat”.
Știu că e ciudat și că par exemple desprinse din teatrul absurdului, dar, totuși, exact asta trăiesc companiile atunci când administrația fiscală sare peste analiza de risc și peste notificarea (legală și obligatorie) de conformare, trecând direct la un control amplu, fără explicație și fără pregătire. Iar, într-un context economic, social și geopolitic complicat, totul se resimte augmentat.
În practică, acesta este mecanismul momentului, care se conturează tot mai des: controlul inopinat, gândit pentru situații punctuale și urgente, care devine ușa laterală către inspecții de fond declanșate fără analiză prealabilă, fără preaviz și fără dreptul contribuabilului de a se conforma voluntar. Și aici începe o altă problemă: erodarea încrederii.
Pentru companii, este același sentiment pe care îl are orice cetățean pus în fața unui abuz: că e degeaba, că regulile se aplică selectiv, că oricât ai face, nu este suficient.
Psihologia pieței, un fundament ignorat. Divizarea stat–business este o falsă capcană, dar care ne afectează pe toți.
Ați putea spune că sunt naiv. Am naivitatea de a crede, încă, în ideea de „împreună”, în posibilitatea unei colaborări reale între stat și mediul de afaceri. Naivitatea (sau poate luciditatea) de a spera că putem evita divizarea în tabere, polarizarea inutilă și retorica periculoasă a sintagmei „noi versus ei”. Din păcate, în practică, suntem împinși exact în această capcană: o economie cu probleme structurale și o administrație sub presiune, fiecare cu frustrările și temerile sale, fiecare tentat să vadă în celălalt un vinovat convenabil. Dar dușmanii imaginari sunt doar perdele de fum. Și în spatele lor rămân problemele reale, nerezolvate.
În ultimele luni, este din ce în ce mai ușor să creezi emoție publică printr-un discurs simplu: „luați de la cei mari, pentru că au de unde”. E o poveste comodă, populistă, care împarte lumea în „evazioniștii bogați” și „plătitorii săraci, dar buni”, în loc să distingă între contribuabili corecți și problemele sistemice reale. Este, în fond, o iluzie. Și una periculoasă.
Pentru că, dacă vrei să rezolvi o problemă, mai întâi trebuie să o înțelegi corect. Fără acest pas, tot ce urmează este improvizație, pansamente de moment care amână criza, nu o rezolvă. Și, de cele mai multe ori, soluțiile aplicate greșit agravează exact problema pe care trebuiau să o repare. Așa văd eu lucrurile: pleci de la diagnostic, de la fond, de la cauze. Apoi identifici soluțiile posibile. Unele ideale, dar poate greu de aplicat; altele adaptate, dar care nu se abat de la esență. În economie, soluțiile rapide sunt rareori soluții reale. Te lasă să dormi o noapte, dar îți pot provoca insomnia un an întreg.
Trebuie să recunoaștem că economia este, înainte de toate, psihologie. Nu tabele, nu algoritmi, nu procente sau proceduri. Ci oameni. Decizii subiective, încredere, frică, anticipație. Investițiile, consumul, angajările, riscurile sunt toate reacții la sentimente: siguranță sau incertitudine. Încredere sau neîncredere.
Dacă aceste două repere – încrederea și sentimentul de siguranță dispar, nimic nu mai funcționează. Nici colectarea, nici investițiile, nici planificarea bugetară.
România are astăzi o problemă pe care nu o mai poate evita. Deși, paradoxal, nivelul de trai a crescut și direcția generală este bună, stabilitatea macroeconomică este fragilă. Deficitul ridicat, datoria în creștere și un aparat public ineficient și supradimensionat ne pot arunca înapoi ani buni. Iar soluția nu poate fi niciodată unică, aplicată brutal. Este un mix dintre două direcții obligatorii și interdependente:
1. Creșterea colectării, prin digitalizare, sistematizare funcțională echitabilă și mai ales prin extinderea bazei economice. Aceasta înseamnă să dezvolți economia, să stimulezi conformarea voluntară și să aduci mai mulți contribuabili în zona de legalitate, nu să sufoci contribuabilii existenți cu obligații din ce în ce mai mari.
2. Reducerea cheltuielilor statului, într-un mod inteligent, nu mecanic. O reformă administrativ-teritorială, reorganizarea instituțiilor și parteneriate public–private funcționale pentru investițiile mari, pot genera economii reale. Austeritatea și tăierile oarbe nu au produs niciodată dezvoltare durabilă – nicăieri, niciodată.
E ca într-un stup: dacă iei tot mai multă miere de la aceleași albine, ele nu vor mai putea lucra, iar la următoarea recoltă vei avea mai puțin, nu mai mult. Poți chiar să pierzi stupul. Dar dacă dezvolți stupul, adică economia, vei avea mai multă miere fără să storci aceleași albine până la epuizare.
Mediul de afaceri trebuie să vorbească acum, nu după ce „noua normalitate” se instalează.
Și aici mai apare o „complicăciune”: România se află într-un moment în care distorsiunile administrative și cele fiscale riscă să se suprapună într-un mod periculos. Avem, simultan, o presiune foarte mare pe creșterea veniturilor bugetare și o serie de instrumente fiscale și procedurale aplicate din ce în ce mai agresiv, fără context, fără etapizare și fără respectarea propriilor garanții introduse chiar prin reformele asumate în PNRR (și la care nu ne-a obligat nimeni cu pistolul la cap – în ciuda poveștilor pe care le tot auzim).
Pe de o parte, statul solicită conformare, seriozitate, cash-flow și disciplină financiară absolută din partea firmelor. Pe de altă parte, același stat evită propriile reguli: se sar proceduri obligatorii, se ocolește analiza de risc, se golesc de conținut garanțiile introduse prin PNRR, se recurge excesiv la controale fără fundament clar, dar cu impact mediatic, în timp ce selecția contribuabililor pare în continuare făcută la întâmplare.
Ceea ce vedem anul acesta nu sunt doar noi pachete de taxe. Este un modus operandi care se conturează: creșteri fiscale succesive, creșteri de TVA, ajustări bruște ale cotelor reduse, majorarea accizelor, creșterea impozitului pe dividende din 2026, supraimpozitarea instituțiilor de credit și, acum, un val de controale inopinate orientate exact către companiile care țin economia pe umeri.
Practic, aceleași companii mari care contribuie cel mai mult la buget, care angajează, investesc și exportă, sunt și cele asupra cărora se concentrează atât presiunea fiscală, cât și presiunea de control. Și, ironic, ajungem să le și hulim, și să le arătăm cu degetul. Nu e doar riscant, ca sentiment, dar este și o dublă penalizare (una care poate avea efecte grave), amintiți-vă de stupul de albine.
Aceasta NU este o critică la adresa autorităților, ci o realitate care trebuie spusă cu calm, profesional și responsabil. Pentru că nu poate exista conformare ridicată într-un climat de instabilitate și neîncredere. Nicio economie performantă și dezvoltată NU funcționează în paradigmă adversarială.
Fără o voce comună, riscul structural devine inevitabil.
Bun. Acum, dată fiind situația, organizațiile reprezentative ale mediului de afaceri – Concordia, IMM Romania, AOAR, ACDBR, AmCham, AHK, FIC, CCIR – au nu doar dreptul, ci și responsabilitatea de a folosi o voce colectivă, constructivă, partenerială. Nu pentru a critica sau a bloca reformele, ci pentru a evita repetarea unor episoade în care măsuri cu impact major au fost adoptate în grabă, fără consultare adecvată, fără analiză de oportunitate sau impact, pentru ca apoi să fie ajustate abia după luni de presiune și incertitudine.
Dezbaterea pe marginea IMCA este doar exemplul cel mai recent: o intervenție fiscală cu efecte nocive asupra marjelor capitalului românesc și asupra investițiilor directe, care încă își așteaptă o rezolvare. Dacă vă întrebați ce treabă are IMCA aici, paralela este simplă: impozitul pe cifra de afaceri a fost un episod scump, dar, sper, reversibil. Totuși, transformarea controalelor inopinate în principal mecanism de inspecție, coroborată cu creșterile succesive de taxe, ar fi un shift structural. O modificare profundă a relației dintre stat și contribuabil, mult mai greu de reparat ulterior.
Revenind, organizațiile asociative din business-ul românesc au capacitatea unică de a agrega date, experiențe, bune practici, de a aduce exemple din alte jurisdicții și de a construi o punte de comunicare între administrație și mediul privat. Ele pot explica de ce enforcement-ul corect contează la fel de mult ca nivelul taxei. De ce predictibilitatea este la fel de importantă ca nivelul impozitului. De ce analiza de risc nu este doar o procedură tehnică, ci o garanție de drept fiscal. Și, mai ales, pot spune un lucru esențial: consolidarea fiscală nu poate sta exclusiv pe umerii mediului privat, oricât de tentant ar fi pe termen scurt. Și e obligația acestor organizații să fie active și să se facă auzite, proactiv, chiar dacă nu le întreabă nimeni. Pentru că împreună cu partenerii instituționali, mediul de afaceri este capabil, dacă vocea este calibrată, să explice că miza nu este una sectorială, nici una corporativă, nici una sindicală. Este o miză de ecosistem economic.
Nu vreau să par fixist, dar mă repet: în economie, totul funcționează pe bază de încredere. Când încrederea se erodează, deciziile devin defensive: investițiile se amână, recrutările se opresc, planurile de extindere se pun pe pauză, capitalul se repoziționează, iar statul ajunge să colecteze mai puțin decât înainte. Acesta este adevărul empiric: cu cât strângi mai tare de cei care sunt deja conformi și corecți, cu atât rezultatul final este mai mic (vezi și curba Laffer și legătura cu lipsa motivației economice).
Pentru o ultimă dată, înapoi la albinele noastre: pe termen scurt, pare că salvezi ceva. Pe termen lung, slăbești exact fundamentul care îți ține stupul în picioare. Asta e grav pentru că duce la deteriorarea economiei reale — nu prin șocuri de piață, ci prin erodarea lentă, invizibilă, dar continuă a fundamentelor ei psihologice. Și suntem într-un moment critic, atât instituțional, cât și în mediul de afaceri: avem o șansă reală de a corecta traiectoria, dar și riscul major de a compromite un „momentum” de stabilitate și investiții care nu se repetă des.
De aceea, cred că revenirea la colaborare, transparență și încredere reciprocă nu este un lux, ci o necesitate strategică, care nu trebuie jucată electoral sau populist. Ci matur și cât de logic este omenește posibil. Aceasta este, de fapt, ideea de la care a pornit acest articol.
