Cruda realitate: școala nu mai produce viitori cetățeni responsabili, nu oferă modele și valori, iar profesorii nu mai sunt formatori, mentori. Avem de-a face cu profesori care se duc la școală ca la orice altă slujbă, încărcați de griji, nevoiți să se confrunte zilnic cu elevi care merg la școală pentru că nu au de ales. Nici unii, nici ceilalți nu vor să fie acolo, nu în felul dezastruos în care se desfășoară acum actul educațional, și nu sunt de condamnat.
Școala nu mai cizelează și nu mai antrenează inteligențe. Aflată în adormire, nu vrea să înțeleagă că este necesar să se adapteze la rețelele de socializare, să țină cont de ele, de apetența elevilor pentru acestea ca forme de exprimare și manifestare, nu să le ignore: elevii au înlocuit cartea cu calculatorul, iar acest lucru nu poate fi ignorat sau alungat ca un vis urât. Sau ieșim din educația de altădată, sau ii pierdem și pe elevi, și pe profesori.
Rețelele adaptează realitatea la cerințele elevilor, în timp ce școala îi adaptează la cerințele realității. Sau ar trebui să o facă, doar că nu reușește, pentru că metodele sunt depășite. Metanoia educației trebuie să reconcilieze elevul și școala prin relația dintre elev și profesor. Faptul de a fi cetățean este un proces educațional; dacă elevul se retrage din școală, el se retrage din societate, din calitatea de cetățean rațional, performant, funcțional. De aceea este nevoie ca profesorul să devină un mai mult decât un tehnician, un profesionist în pregătirea cetățenilor preocupați de raporturile cu ceilalți, cu lumea, ei în lume. Iar lumea este acum mai mare și mai stranie decât în urmă cu un secol…
Este dificil și pentru că elevul se află la vârsta în care se caută pe sine, este prea puțin interesat de ceea ce se află în afara lui și vede orice tentativă a profesorilor de a-l sustrage din lumea lui interioară ca o tentativă de manipulare. O soluție ar fi ca profesorul să accepte ideea că lumea elevului este singura posibilă pentru el, din care nu are voie să-l extragă, pe care nu are voie să o conteste și în care el, adult, trebuie să ceară permisiunea de a intra. Cum să-i ceri elevului să înțeleagă altă lume decât pe a lui, când el abia se cunoaște pe sine? Lumea elevului este una limitată în timp, din care va fi ejectat de generațiile de elevi mai tineri atunci când vârsta și dezvoltarea lui intelectuală nu vor mai corespunde, este a lui doar atâta timp cât nu se instalează îngrijorarea, preocuparea și responsabilitatea vârstei adulte.
Conservatorismul în educație este o catastrofă, doar inovația poate salva un sistem educațional aflat în criză, când legătura dintre elev și școală se dezintegrează de mai bine de treizeci de ani. Întrebări, observații, discuții care pot rătăci liber, printre idei, după modelul universitar (cu toate că și acolo sunt destule probleme legate de lipsa de comunicare și de rigiditatea academică), încurajarea elevului să gândească singur și să se exprime dincolo de canoane. Odată stârnită curiozitatea, studiul și aprofundarea vin de la sine; exercițiul nu trebuie să constea în repetări idiotizante, ci în punere în practică. Elevul nu este un specialist, el este atras în sistem, apoi se adaptează la o disciplină și începe un plan de învățare pe termen lung care, în cele mai fericite cazuri, va dura toată viața, nu doar cât anii de școală.
Interzicerea rețelelor sociale nu reprezintă o soluție fericită; strada, parcul, locul de joacă s-au mutat online, deci comportamentul în noul mediu trebuie educat potrivit unor reguli asemănătoare celor de conviețuire. Supravegherea și restricționarea exercitate de către adulți, oricât de bine intenționați și responsabili, nu și-au dovedit eficiența, dar pot fi înlocuite cu deprinderea utilizării filtrelor critice și a discernământului în mediul online. Ne aflăm în punctul în care societatea nu mai neagă influența rețelelor sociale și ceea ce se poate face este să le integrăm în conviețuirea socială și să le controlăm pe alte căi decât cele convenționale. Ideea este să mutăm sistematizat creatorul de conținut și țintele lui din zona zgomotului și circului în cea a informației și înțelegerii ei: să transformăm profesorul din autoritate țeapănă în mentor și influencer. A deveni profesor-influencer nu înseamnă trivializarea educației, ci presupune un anumit magnetism și stăpânirea unor metode inovative de captare și menținere a atenției elevilor la concurență cu modelele din mediul online. Profesorul coboară printre elevi, folosește împreună cu ei resursele social-media, dar ridică standardele de discuție, cunoaștere și cercetare.
Până în secolul XX, cultura a fost principala formă de rezistență în societate, avertizor pentru inechitate, dezinformare, manipulare, autoritarism etc., ducându-și luptele prin interogație, dezbatere și creație, însă în ultima jumătate de secol dă semne de epuizare. Este timpul ca educația să devină noua formă de rezistență, o misiune socială care s-ar putea dovedi de succes pe termen lung, pentru că lucrează cu materialul cel mai maleabil. Plasticitatea creierelor tinere, aflate în perioada de maximă receptivitate a existenței umane, poate bate algoritmii prin multiplele sale posibilități biologice. Aceasta este o speranță și un început.
