Noul buget al UE riscă să concentreze investițiile în regiunile deja avantajate, avertizează un studiu

O reformă concepută pentru a face Uniunea Europeană mai competitivă și mai capabilă să răspundă amenințărilor de securitate ar putea avea un efect teritorial invers celui urmărit de politica de coeziune, concentrând o parte tot mai mare a investițiilor în capitale, regiuni metropolitane și centre industriale care pornesc deja cu avantaje economice și instituționale. Aceasta este concluzia centrală a unui studiu semnat de Andrés Rodríguez-Pose, de la London School of Economics, și Federico Bartalucci, de la University of Cambridge, care analizează distribuția geografică probabilă a principalelor priorități din propunerea de cadru financiar multianual pentru 2028–2034.

Propunerea Comisiei pentru următorul cadru financiar multianual ajunge la aproape 2.000 de miliarde EUR, echivalentul a aproximativ 1,26% din venitul național brut al UE. Aproximativ 865 de miliarde EUR sunt prevăzute pentru planurile naționale și regionale de parteneriat, care ar reuni într-o singură arhitectură o parte importantă dintre fondurile gestionate în prezent prin politici distincte. Alte 409 miliarde EUR, inclusiv programul Orizont Europa, sunt asociate obiectivului de consolidare a competitivității europene.

Comisia prezintă reorganizarea drept o modalitate de a reduce fragmentarea programelor, de a permite realocarea mai rapidă a banilor și de a lega mai direct finanțarea de investiții, reforme și rezultate. Planurile ar trebui construite în funcție de nevoile statelor membre și ale regiunilor, iar propunerea menține garanții pentru regiunile mai puțin dezvoltate și obiective minime pentru cheltuielile sociale și cele legate de climă și mediu.

Rodríguez-Pose și Bartalucci nu contestă problemele pe care reforma încearcă să le rezolve. Studiul consideră justificată nevoia de simplificare, investiții mai mari în inovare, o capacitate europeană de apărare mai puternică și instrumente bugetare care pot reacționa mai repede la crize. Critica lor privește distribuția geografică a acestor investiții și faptul că principalele instrumente nu diferențiază suficient între teritorii cu economii, capacități instituționale și vulnerabilități foarte diferite.

Pentru a testa această problemă, autorii combină mai multe seturi de date regionale și construiesc o serie de hărți pentru regiunile europene de nivel NUTS 2. Analiza urmărește unde crește sau scade ocuparea forței de muncă în industrie, unde locurile de muncă sunt mai expuse automatizării prin inteligență artificială, unde există capacitate de inovare, unde sunt concentrate activitățile industriale apropiate sectorului de apărare și cum diferă expunerea regională la creșterea importurilor din China. Rezultatul descris de autori este o suprapunere importantă între regiunile care pornesc cu avantaje în mai multe dintre aceste domenii.

În cazul inteligenței artificiale, studiul face diferența între expunerea locurilor de muncă la automatizare și capacitatea unei regiuni de a transforma noile tehnologii într-o sursă de creștere. Regiuni precum Île-de-France, München și Eindhoven combină o expunere ridicată cu infrastructură de cercetare, forță de muncă specializată și ecosisteme de inovare capabile să absoarbă schimbarea. În schimb, mai multe capitale din estul Europei, zone din nordul Italiei și părți ale Peninsulei Iberice apar în analiza autorilor cu o expunere importantă a ocupațiilor administrative, dar cu o capacitate de inovare mai redusă.

Diferențele sunt și mai pronunțate în industria de apărare. Folosind ocuparea forței de muncă în producția de echipamente de transport drept indicator aproximativ pentru capacitatea industrială relevantă pentru apărare, cercetătorii identifică o concentrare în regiuni precum zona Toulouse, Hamburg și Bremen, Liguria și Friuli-Venezia Giulia, Țara Bascilor, Podkarpackie și regiunea Sud-Est din România. Regiunea europeană mediană analizată are, potrivit studiului, mai puțin de 0,2% din forța de muncă angajată în asemenea activități.

Această concentrare contează deoarece noile comenzi nu pot crea rapid, de la zero, ecosisteme industriale comparabile. Producția complexă pentru apărare depinde de competențe acumulate, furnizori specializați, infrastructură tehnologică și legături cu marii contractori. Autorii observă că regiuni care dețin deja aceste capacități și au în același timp sisteme performante de inovare sunt cel mai bine poziționate pentru contractele cu valoare tehnologică ridicată, în timp ce zone industriale cu o bază tehnologică mai slabă pot rămâne în principal furnizori pentru activități cu valoare adăugată mai redusă.

O altă hartă urmărește ceea ce studiul numește noul șoc al importurilor chineze. Spre deosebire de valul de concurență din anii 2000, concentrat puternic în industrii ușoare, creșterea recentă a importurilor analizate de autori este pronunțată în echipamente electrice, produse chimice și automobile. Regiuni industriale din Germania, nordul Italiei și Europa Centrală apar astfel mai expuse. În alte părți ale sudului și estului Europei, declinul industrial continuă în condițiile unei expuneri comerciale mai reduse, ceea ce indică probleme diferite, printre care subinvestiția, schimbările demografice și capacitatea instituțională slabă. Pentru autori, acest contrast arată limitele unei politici uniforme aplicate unor cauze regionale diferite.

Problema devine cumulativă atunci când hărțile sunt suprapuse. Île-de-France, Oberbayern, Stockholm, Toulouse, Hamburg și Randstad sunt menționate printre teritoriile bine plasate pentru a beneficia simultan de investițiile în inovare, industria de apărare și măsurile de autonomie strategică. În sens opus, studiul identifică zone din sudul Italiei, interiorul Spaniei, Franța rurală, Balcani și părți extinse din România, Bulgaria și Grecia care apar mai rar între beneficiarii probabili ai acestor trei direcții de investiții.

Autorii leagă această geografie de schimbarea propusă pentru politica de coeziune. În sistemul actual, o parte importantă a finanțării este rezervată în funcție de criterii teritoriale și programată prin mecanisme care implică autoritățile regionale. În arhitectura propusă, mai multe surse de finanțare ar intra în planuri integrate gestionate la nivelul statelor membre și conectate mai strâns cu obiective și jaloane. Studiul susține că regiunile cu instituții mai puternice, capacitate administrativă mai mare și acces mai apropiat la procesul național de decizie ar putea avea un avantaj suplimentar în această competiție pentru resurse.

Această concluzie este prezentată de autori ca un risc, nu ca un rezultat deja produs de buget. Cadrul financiar 2028–2034 nu este adoptat, iar arhitectura sa legislativă continuă să fie negociată. Consiliul a convenit în iunie asupra unei poziții parțiale privind planurile naționale și regionale, susținând principiul unui plan integrat pentru fiecare stat, dar introducând și o consolidare a rolului autorităților regionale și locale. Poziția rămâne parțială deoarece chestiunile financiare și mai multe elemente orizontale sunt negociate în cadrul acordului general asupra CFM.

Parlamentul European a cerut, la rândul său, garanții mai puternice pentru dimensiunea regională. În poziția sa privind viitorul buget, deputații au solicitat capitole regionale în planuri, resurse clar definite și implicarea deplină a autorităților regionale și locale în conceperea, implementarea și monitorizarea politicii de coeziune. Parlamentul a cerut și păstrarea unor alocări distincte pentru Fondul european de dezvoltare regională și Fondul de coeziune, ceea ce răspunde direct unei părți din riscurile de diluare identificate de cercetători.

Miza studiului nu este, prin urmare, dacă UE ar trebui să investească în competitivitate sau apărare, ci în ce măsură aceste investiții pot fi proiectate astfel încât să mobilizeze și teritoriile care nu fac deja parte din principalele centre economice europene. Analiza avertizează că o strategie care suprapune finanțarea pentru noile priorități peste geografia existentă a inovării și industriei, fără mecanisme teritoriale suficient de puternice, poate accelera divergențele din interiorul statelor membre chiar dacă diferențele dintre state continuă să se reducă.