Uniunea Europeană nu își poate asigura materiile prime critice doar prin proiecte interne și riscă să rateze țintele de autosuficiență stabilite pentru 2030, arată un policy brief Bruegel semnat de Madalena Barata da Rocha și Camille Reverdy. Autorii spun că UE are nevoie de investiții mai bine țintite, acorduri comerciale cu prevederi obligatorii, contracte de preluare pe termen lung și o coordonare mai puternică pentru a evita dependențele de furnizori concentrați, în special China.
Pe scurt
-
Materiile prime critice sunt esențiale pentru baterii, turbine eoliene, panouri solare, semiconductori și tehnologii digitale.
-
Bruegel spune că cele 60 de proiecte strategice ale UE nu par suficiente pentru atingerea țintelor din Critical Raw Materials Act.
-
Parteneriatele strategice ale UE cu țări terțe nu au produs încă efecte comerciale măsurabile.
-
Acordurile comerciale cu prevederi privind materiile prime critice au fost până acum instrumentul extern cel mai eficient.
-
Autorii recomandă o facilitate dedicată de investiții, verificarea realistă a proiectelor și acorduri de preluare cu țări furnizoare.
Materiile prime critice sunt metalele și mineralele fără de care tranziția verde și digitală nu poate avansa. Litiul, cobaltul, grafitul, nichelul, cuprul și pământurile rare sunt folosite în baterii, vehicule electrice, turbine eoliene, panouri solare, semiconductori, rețele electrice, roboți și echipamente industriale. Cererea globală pentru aceste materiale este așteptată să crească puternic până în 2050.
Bruegel arată că litiul este cazul cel mai vizibil. Cererea globală ar putea crește până în 2050 cu 470% până la 800%, în funcție de scenariile climatice și tehnologice. Cererea pentru grafit și nichel ar urma, de asemenea, să crească semnificativ, cu estimări între 130% și 250%.
Problema nu este doar creșterea cererii, ci și concentrarea aprovizionării. Un număr mic de țări domină extracția și procesarea. China procesează peste 90% din grafitul folosit în anozii bateriilor, rafinează peste 75% din cobaltul mondial și controlează 60% din producția globală de pământuri rare și 90% din rafinare. Republica Democratică Congo furnizează peste 75% din cobaltul extras, iar pentru litiu, Australia, Chile și China reprezintă împreună 80% din extracție.
Această concentrare creează vulnerabilități pentru UE. China a arătat că poate folosi lanțurile de aprovizionare ca instrument geopolitic, prin restricții la exportul de pământuri rare în 2009 și 2012 și prin controale asupra mineralelor critice și produselor conexe începând din 2023 și 2025. Pentru Uniune, riscul nu privește doar materia brută, ci și etapele intermediare, precum procesarea, magneții sau componentele folosite în tehnologii curate și electronice.
UE a adoptat în 2024 Critical Raw Materials Act, care stabilește patru repere pentru 2030. Cel puțin 10% din consumul anual de materii prime critice ar trebui să vină din extracție internă, 40% din procesare internă, 25% din reciclare, iar nu mai mult de 65% din aprovizionarea cu o materie primă critică, într-o etapă relevantă de procesare, ar trebui să provină dintr-o singură țară terță.
Bruegel spune însă că strategia actuală nu este suficientă. Prima listă de proiecte strategice include 60 de proiecte, dintre care 47 în UE. Ele beneficiază de proceduri mai rapide de autorizare, sprijin administrativ și acces facilitat la finanțare. Totuși, autorii spun că avantajele practice ale etichetei de proiect strategic rămân limitate, mai ales pentru proiectele din afara UE, unde eticheta are mai ales valoare reputațională și nu garantează finanțare.
Proiectele acoperă în principal litiu, nichel, cupru, cobalt și grafit, urmate de pământuri rare. Cele mai multe sunt în extracție, procesare sau proiecte integrate de extracție și procesare, exact zonele unde capacitățile europene sunt mai slabe. Reciclarea are și ea un rol, dar Bruegel spune că obiectivul de reciclare pare mai greu de atins.
Estimările autorilor arată că proiectele strategice ar putea permite UE să atingă unele ținte de extracție și procesare într-un scenariu de cerere scăzută pentru cinci materii prime critice. Dar aceste estimări sunt fragile, deoarece se bazează pe cifre raportate de promotorii proiectelor, nu verificate independent, iar multe date lipsesc. Dezvoltatorii au și un stimulent să prezinte producții viitoare optimiste pentru a obține statutul de proiect strategic.
O altă problemă este că alocarea proiectelor urmărește mai mult creșterea estimată a cererii decât riscurile de dependență. Bruegel găsește o relație pozitivă între cererea viitoare și numărul de proiecte, cu excepția grafitului, dar nu găsește o relație sistematică între dependența de China și numărul de proiecte. Proiectele nu acoperă suficient dependențe pentru magneziu, germaniu, bismut, barită și vanadiu, deși există multe proiecte pentru grafit, cobalt și pământuri rare.
Finanțarea este un alt punct slab. Bruegel a identificat cel puțin 21 de proiecte strategice care au primit sprijin public, în valoare totală de aproximativ 1,26 miliarde de euro. Din această sumă, 576 de milioane de euro provin din instrumente UE, 461 de milioane din ajutor de stat, iar 218 milioane din instituții financiare internaționale. Autorii spun că acest nivel este mult sub amploarea provocării și sub resursele mobilizate de Statele Unite și Japonia.
UE are și parteneriate strategice cu țări terțe. Până în 2025, Uniunea semnase 15 parteneriate privind materiile prime critice. Acestea acoperă lanțuri de valoare, investiții, procesare, reciclare, standarde ESG, cercetare și infrastructură. Printre parteneri se află Canada, Ucraina, Kazahstan, Namibia, Argentina, Chile, Zambia, Republica Democratică Congo, Groenlanda, Rwanda, Norvegia, Uzbekistan, Australia, Serbia și Africa de Sud.
Bruegel spune însă că parteneriatele strategice nu par să fi produs până acum creșteri măsurabile ale exporturilor de materii prime critice către UE. Motivul este că multe sunt mai degrabă declarații de cooperare decât angajamente obligatorii. În schimb, acordurile comerciale cu prevederi specifice pentru materii prime critice sunt asociate cu rezultate mai clare. Exporturile de materii prime critice către UE din țările partenere cu astfel de acorduri sunt, în medie, cu 62,4 puncte procentuale mai mari după introducerea acordului.
Aceste prevederi comerciale pot include interdicții sau limite pentru restricții la export, reguli privind taxele la export, monopolurile, dubla tarifare, companiile de stat din minerit, transparența licențelor și cooperarea pentru minerit sustenabil. Pentru UE, acestea par să funcționeze mai bine decât memorandurile politice fără efect juridic puternic.
Competiția externă se intensifică. Japonia a început să își consolideze politica pentru materii prime critice după restricțiile chineze la exportul de pământuri rare din 2010–2011. Tokyo folosește stocuri strategice, investiții externe, garanții, reciclare și substituție, prin instrumente precum JOGMEC. Bruegel spune că Japonia oferă un model de stabilitate și continuitate pentru reducerea dependenței de China.
Statele Unite au accelerat puternic după 2017. Legi precum Bipartisan Infrastructure Law și Inflation Reduction Act au susținut extracția, procesarea și reciclarea, mai ales pentru materiale de baterii și tehnologii curate. Din 2022, peste 19,2 miliarde de dolari în sprijin federal pentru proiecte miniere și de procesare au fost aprobate sau sunt analizate. De la începutul lui 2026, administrația americană a anunțat peste 30 de miliarde de dolari în scrisori de interes, investiții, împrumuturi și alte forme de sprijin pentru proiecte de minerale critice.
În același timp, SUA au intensificat diplomația materiilor prime critice prin parteneriate, finanțare pentru proiecte și inițiative precum Minerals Security Partnership, FORGE și Project Vault. Bruegel spune că modelul american este mai pragmatic, cu accent pe proiecte individuale și sprijin financiar mare, inclusiv în țări terțe.
Uniunea Europeană este implicată și în inițiative multilaterale. MSP Forum, co-prezidat de UE și SUA, G7 Critical Minerals Action Plan, acordurile UE-SUA privind materiile critice și inițiative precum Pax Silica arată că marile economii încearcă să își coordoneze aprovizionarea. Dar Bruegel avertizează că această diplomație rămâne fragmentată și suprapusă.
Una dintre discuțiile noi privește prețurile minime sau plafoanele de preț pentru minerale critice, promovate de Statele Unite. Ideea este să se garanteze un preț care să facă viabile investițiile în lanțuri de aprovizionare alternative la China. Bruegel spune că UE ar trebui să fie prudentă: astfel de mecanisme pot susține diversificarea, dar pot crește tensiunile comerciale, pot reduce competitivitatea producătorilor europeni din aval și pot crea piețe captive în favoarea investițiilor americane.
Autorii recomandă ca UE să prefere acorduri bilaterale de preluare, adică angajamente pe termen lung prin care cumpărătorii se obligă să achiziționeze o anumită producție de la proiecte din țări furnizoare. Aceste contracte pot oferi stabilitate de preț fără ca UE să intre într-un regim formal de prețuri minime cu efecte comerciale greu de controlat.
Bruegel recomandă și o facilitate dedicată de investiții pentru materiile prime critice, cu resurse reale, nu doar o combinare de instrumente existente. Autorii spun că hub-ul de finanțare de 3 miliarde de euro pentru proiecte strategice este un prim pas, dar adecvarea lui trebuie demonstrată.
UE ar trebui să folosească mai mult participarea publică la capital și garanțiile de stat pentru proiecte de minerit și procesare cu risc ridicat, după modele folosite de Japonia și Statele Unite. Sprijinul ar trebui concentrat pe puncte de blocaj, mai ales pentru materiale cu volum mic, dar risc mare, unde dependența de China creează cea mai mare amenințare economică.
Autorii cer și verificarea credibilă a volumelor și calendarului anunțate de proiectele strategice. Fără validare independentă, proiectele pot părea suficiente pe hârtie, dar să nu livreze producția necesară la timp.
Reciclarea rămâne importantă, dar nu poate înlocui sursele primare și aprovizionarea externă. Bruegel spune că țintele de reciclare ar trebui să fie mai ambițioase, iar designul produselor să faciliteze recuperarea materiilor prime, inclusiv prin viitorul Circular Economy Act și prin implementarea Regulamentului privind bateriile.
Pe partea externă, recomandarea este ca parteneriatele strategice să fie transformate, acolo unde este posibil, în angajamente obligatorii sau integrate în acorduri comerciale. Aceste cadre ar trebui să includă finanțare, contracte de preluare, garanții pentru investiții și standarde de mediu și drepturile omului, mai ales în țări cu guvernanță mai slabă.
Coordonarea între statele membre este la fel de importantă. Bruegel arată că inițiativele naționale pot dubla eforturile UE, pot crea concurență între state europene pentru aceleași resurse și pot slăbi puterea de negociere a Uniunii în fața țărilor furnizoare.
Concluzia raportului este că UE are strategii și instrumente, dar nu încă o politică suficient de concentrată pe riscurile reale. Proiectele strategice ajută, dar nu par destul de finanțate și nu sunt întotdeauna aliniate cu cele mai periculoase dependențe. Parteneriatele politice sunt utile, dar fără angajamente ferme produc puține efecte vizibile. Acordurile comerciale, finanțarea dedicată și contractele de preluare pot conta mai mult pentru securitatea aprovizionării.
Policy brief-ul „Competing for inputs: how the European Union can improve critical raw materials supply security” a fost publicat de Bruegel la 9 iulie 2026. Autoarele sunt Madalena Barata da Rocha și Camille Reverdy.