*Verena Kast este profesor de psihologie la Universitatea din Zürich, președintele Societății Internaționale de Psihologie Analitică și al Societății Elvețiene de Psihologie Analitică, lector și formator la Institutul „C. G. Jung”
Așa cum, oriunde cade lumina, se formează o umbră, tot astfel ne dorim să aprindem reflectorul pe anumite trăsături ale noastre, având grijă să lăsăm în întuneric altele, pe care nu vrem să ni le afle lumea, din rușine sau de teamă ori pentru că nu le acceptăm. Ca atare, le refulăm. Însă umbra rămâne acolo, tăcută și vindicativă.
Umbra și persona sunt două dintre conceptele interdependente ale lui C. G. Jung. Persona corespunde acelei părți prezentabile din noi, ceea ce vrem să fie cunoscut lumii, cum ne dorim să fim priviți, iar pentru o cât mai mare atractivitate expediem în umbră tot ce ne strică frumoasa imagine, chiar dacă detestabilul din noi rămâne și, mai devreme sau mai târziu, va ieși la lumină împotriva voinței noastre.
Însă aici ne interesează mai mult umbra, conținutul ei, ce acoperă, cum lucrează și cum îi afectează pe ceilalți. Umbra poate justifica imoralitatea, poate explica atitudini și comportamente, dar, așa cum este ea, trebuie cunoscută, acceptată și integrată pentru o mai bună cunoaștere de sine, nu trebuie încurajată și lăsată să se dezlănțuie necontrolat.
Ce poate deveni umbră? Orice nu putem accepta, nu ne place ori urâm la noi, ceea ce ne face să ne rușinăm sau de care ne temem că ne-ar putea face respingători.
Se întâmplă să apreciem greșit o trăsătură de personalitate ca făcând parte din umbră, dar nesiguranța ne oprește să ne explicăm, preferând să ne ascundem.
Umbra refulată cel mai adesea se proiectează în exterior și astfel purtătorul proiecției devine purtătorul umbrei – lumea capătă chipul nostru necunoscut, cel care ne înspăimântă. Dacă refulăm propria agresivitate ori propria coruptibilitate, atunci întreaga lume ne apare ca un cuib de indivizi violenți ori corupți, iar problemele noastre se transferă asupra celorlalți. Devenim temători și confuzi, de aceea intrăm într-un cerc al fricii și agresivității din care nu mai putem ieși, devenim victime, iar gândirea și libertatea de decizie ne sunt afectate.
Pe măsură ce înaintăm în secolul XXI și ne confruntăm cu tehnologii tot mai avansate, pe care nu le stăpânim pentru că nu avem priceperea și pregătirea necesare, când știința face pași tot mai repezi, iar inovația ne asaltează, totul este mult prea mult și complicat pentru cei mai mulți dintre noi, pentru nivelul nostru de cunoștințe. Suntem conștienți de cât de puțin știm și înțelegem, ceea ce este foarte greu de acceptat. Precaritatea studiilor, incapacitatea de a asimila cunoștințe noi, vaste, limitele înțelegerii proprii ne copleșesc, pare că lumea se transformă într-un loc necunoscut, neprietenos, iar această fragilitate intelectuală, inadmisibilă pentru cei mai mulți, sfârșește expediată în umbră. Cine ar admite liniștit că este neghiob sau incult? Nu este mai simplă și mai liniștitoare proiectarea propriei limitări asupra celorlați, când mintea este copleșită de neînțelegerea informațiilor? Cine s-ar scuza sau ar recunoaște că are un nivel de cunoștințe nesatisfăcător, când alții par a pricepe totul cu atâta ușurință? Numai cel sigur de sine, cu un Eu puternic, capabil să facă față insultei provenite din umbră. Așa se naște dialogul surzilor: „Ești prost! Ba tu ești prost!”.
Lipsa de încredere are aceeași soartă, de a fi proiectată asupra celorlalți, încât lumea întreagă devine ostilă, toți mint și manipulează, iar singura salvare este aflarea acelor indivizi cu care se împărtășește aceeași neîncredere cu substrat emoțional, frica, și cu ajutorul cărora să fie găsite explicații, identificați vinovații și eroul salvator. Astfel apar teoriile conspiraționiste.
Odată situația „înțeleasă”, membrii grupului dobândesc ceea ce le lipsea și căutau – iluzia controlului, transmisă pe canale emoționale și întreținută de către persoanele din spatele teoriei, imaginația luând locul realității. Nesiguranța, frica de ceea ce se află în față, nou sau necunoscut, îi aduc în stadiul de victime care nu-și admit statutul, așa că disprețuirea acestor oameni nu este o soluție și, mai mult, reprezintă în sine un aspect al propriilor noastre umbre. Proiecția umbrei asupra celuilat înseamnă că nu îl mai vedem, poate chiar îl demonizăm, în timp ce ne idealizăm pe noi; stima de sine se reface și urâm tot ce ne face să ne îndoim de noi, cei ideali.
Ce avem de făcut? Putem căuta acele domenii de viață cu privire la care există puncte comune de vedere și putem să ne recunoaștem propria noastră frică, căci înfruntarea grupurilor doar distruge încrederea fără de care pierdem orice șansă de dialog. Mai mult, lăsați singuri, vor ajunge de la frică la resentimente și ură, iar de aici la fanatismul distrugător. În fanatism, relația cu oamenii se pierde, nimeni și nimic nu va mai ajunge la inima și mintea fanaticului.
Nu știm care sunt problemele acestor oameni, cu siguranță ele există și nu sunt simple mofturi, sunt speriați, nesiguri și din ce în ce mai mulți, iar creșterea constantă a numărului lor îi face să se simtă puternici. Este o chestiune de timp până când capacitatea lor de distrugere va atinge punctul în care vor izbucni violent. Nu este suficient să îi ignori și nici limitarea libertății de expresie nu este o soluție, vor continua departe de ochii lumii și de rețelele de socializare. Empatie, corectarea permanentă a informațiilor false, neacceptarea discursului urii și dialogul. Schimbarea de ton ca alternativă. Ne simțim amenințați, dar și ei se simt la fel de amenințați de noi și, cum nimeni nu își dorește să devină victimă, toți ne comportăm agresiv.
Cine reușește să nu-și proiecteze umbra asupra celorlalți va putea să se apropie de ei, pentru că, în marea lor majoritate, oamenii nu sunt răi integral, cinici integral, iraționali integral, sunt ambivalenți și ar trebui să profităm că suntem astfel. Chiar dacă sună sumar, simplist, ce altceva putem face?
