Mă gîndesc la ce va fi săptămînile astea în România. Alegeri prezidențiale. Specialiștii le numesc ”decisive” pentru soarta României…
”I pay for villa one… hundred (?) o mie cinci sute de euro for 10 days.” spune tînărul cu aplomb. Vorbește, în cel mai perfect amestec de engleză și română, despre vacanța lui de vară. Tare, încearcă să o impresioneze pe chelnerița drăguță care îi răspunde în engleză cu accent de Est.
Lucrez de pe o terasă nouă, foarte cochetă. Aproape de casă. Încerc să mă obișnuiesc cu ideea că nu (mai) sînt legat de un birou. Cîteodată mă simt ca un nomad digital, sau ceva de genul ăsta.
Băiatul are ceea ce pe vremea mea se numea chică, doar că acum îi zice probabil altfel. Chică sună foarte desuet. Părul tuns scurt pe laterale și o coadă lungă. Un tatuaj pe braț și vorbește tare, probabil pentru că așa crede că fac bărbații siguri pe ei. Contrastează puțin cu ”I can not stay în soare, e prea cald”. Dar acceptarea publică a vulnerabilităților e și aceasta o modă, așa că de ce n-ar face-o? Inelul din nas îi dă un aspect semifioros, îndulcit puțin doar de cerceii argintii.
”I work în mall too” își continuă povestea băiatul. ”I do not make 2 pași fără mașină”. Și apoi a povestit cum a intrat în panică odată cînd cineva i-a blocat mașina și nu-și lăsase un număr de telefon în geam. Și el chiar nu poate să meargă pe jos! se alintă tînărul. Și mai aflu că are prietenă, ceea ce ar trebui, desigur, să îl facă dezirabil în ochii fetei din fața lui.
Vecinul de balcon e un tip cam de aceeași vîrstă cu povestitorul nostru. (Oare sînt frați? Oare doar mi se pare că seamănă și fizic? Dar de ce mă întreb lucrurile astea?). Vecinul lucrează la o agenție imobiliară. Dar ce zic eu lucrează, pare că o deține, pare că e a lui. ”Am o casă de vînzare, e 500 de mii.” zice el tare, pe balcon, vorbind la telefonul dat pe speaker. Fata (știu, întotdeauna e o fată la mijloc) îi răspunde, pare impresionată. E ca într-un joc. Pe la începutul lunii martie, pescărușii care dintr-un motiv necunoscut nouă și-au făcut cartierul general pe unul dintre blocurile din zona în care stăm, făceau cam același dans: masculii strigau, zburau, se dădeau peste cap să le atragă atenția fetelor care priveau, nepăsătoare, cu penajul alb ușor zgribulit. ”500 de mii de euro.” zice vecinul, ca să nu existe dubii. Aprecierea din difuzor se scurge imediat și ne gîdilă pe toți ceilalți care, din întîmplare, stăm pe balcon la ora aia. E ca și cum l-ar fi sunat pe cel mai tare guru în imobiliare și i-ar sorbi fiecare cuvînt.
Și-apoi convorbirea se termină brusc și din telefon se aude un filmuleț cu muzică de tiktok.
E o întreagă generație așa. Sînt puști născuți mult după revoluție. Puști care nu mai sînt puști. Oameni care muncesc, se distrează, își fac planuri. Trăiesc. Așa cum o face generația mea, așa cum o face generația părinților mei. Încerc să îi studiez fără să îi judec, chiar dacă știu că trebuie să îmi împing mult limitele legate de, să-i zicem, extravaganță.
Și brusc, mă gîndesc la ce va fi săptămînile astea în România. Alegeri prezidențiale. Specialiștii le numesc ”decisive” pentru soarta României. Deci ar trebui să fie așa nu doar pentru cei care se uită seară de seară la televizor, ci și pentru cei doi tineri descriși succint în rîndurile de mai sus. Și poate că sînt. Mă întreb ce mesaj legat de acest eveniment a ajuns la ei. Ce e important pentru un tip de 25 de ani care cîștigă îndeajuns încît să își ia o vilă de 1500 de euro în vacanța de vară care urmează? Dar pentru unul pe care jumătățile de milion de euro nu-l impresionează? Ce poate fi? Unionismul, suveranismul, drumul european, tema majorării bugetului de apărare al țării noastre în contextul fanfaronadei administrației partenerilor noștri strategici? Ori poate milionul de apartamente ieftine pe care le promite un candidat? LGBT vs familia tradițională? Altceva?
Ceva îmi spune că bărbații aceștia în devenire pe care i-am descris ar putea chiar să și voteze pe 4 mai și, apoi, și în turul 2. Însă, pentru că am deschis capitolul cu presupuneri, merg mai departe și spun că la ei n-a ajuns nici un mesaj clar. Pentru că nu există mesaje clare pentru ei, unele care să-i facă să se gîndească la prezent în context.
Nu e vina lor. E vina întregii societăți care, de dinainte de nașterea celor doi, n-a cerut un plan coerent pentru România.
Am stat, 35 de ani, cu gîndul la vacanța de vară și mai puțin la ce va fi cînd ne vom întoarce din ea.
