Cea mai mare instalație comercială de captare și stocare a carbonului din Europa a început să funcționeze la uzina Yara din Sluiskil, în provincia Zeeland din Țările de Jos, deschizând un flux industrial transfrontalier prin care CO₂ captat din producția de amoniac va fi transportat în Norvegia și stocat permanent sub fundul Mării Nordului. Instalația poate captura și lichefia până la 800.000 de tone de CO₂ pe an și este estimată să evite eliberarea în atmosferă a aproximativ 12 milioane de tone în următorii 15 ani.
Pe scurt
-
Uzina Yara din Sluiskil poate captura și lichefia până la 800.000 de tone de CO₂ anual din producția de amoniac.
-
CO₂ va fi transportat cu nave către infrastructura Northern Lights din Norvegia și stocat permanent la aproximativ 2,6 kilometri sub fundul Mării Nordului.
-
Proiectul este estimat să capteze și să stocheze aproximativ 12 milioane de tone de CO₂ în următorii 15 ani.
-
Northern Lights a primit finanțare europeană prin Connecting Europe Facility, iar cooperarea dintre UE și Norvegia este legată și de Green Alliance semnată în 2023.
-
Comisia prezintă proiectul drept un exemplu pentru decarbonizarea industriilor cu emisii greu de eliminat, precum amoniacul, îngrășămintele, cimentul, oțelul și sectorul chimic.
Instalația inaugurată la Sluiskil este integrată în cea mai mare unitate de producție de amoniac și îngrășăminte din Europa. În procesul industrial, Yara va separa CO₂ rezultat din producția de amoniac, îl va lichefia și îl va pregăti pentru transport maritim către infrastructura norvegiană Northern Lights.
De acolo, dioxidul de carbon va fi injectat pentru stocare permanentă la aproximativ 2,6 kilometri sub fundul mării, pe platoul continental norvegian. Modelul creează un lanț transfrontalier în care emisiile sunt captate într-un stat european, transportate pe mare și stocate geologic în altă țară.
Președintele și CEO-ul Yara International, Svein Tore Holsether, a descris deschiderea instalației drept o demonstrație la scară industrială că tehnologia CCS poate fi utilizată deja pentru reducerea emisiilor industriei europene. El a subliniat că importanța proiectului depășește performanța tehnică și trebuie privită într-un moment în care industria europeană se confruntă simultan cu prețuri ridicate și volatile la energie, concurență globală și preocupări privind autonomia strategică și reziliența lanțurilor de aprovizionare.
Holsether a respins ideea că răspunsul la aceste presiuni ar trebui să fie încetinirea decarbonizării. În schimb, el a argumentat că reducerea emisiilor și competitivitatea trebuie construite împreună, astfel încât investițiile climatice să devină o componentă a avantajului industrial european.
„Avem nevoie de o cale în care reducerea emisiilor și crearea de valoare să fie legate, iar decarbonizarea să nu fie un cost care trebuie doar gestionat, ci o poziție competitivă care trebuie câștigată”, a spus Holsether la ceremonia de inaugurare.
Pentru industriile cu emisii greu de eliminat, captarea și stocarea carbonului este una dintre tehnologiile pe care UE le include în strategia de decarbonizare. În cazul producției de amoniac și îngrășăminte, o parte importantă a emisiilor rezultă direct din procesul chimic, ceea ce face dificilă eliminarea lor exclusiv prin trecerea la electricitate regenerabilă.
Capacitatea de până la 800.000 de tone pe an de la Sluiskil este importantă tocmai prin dimensiunea industrială a proiectului. Dacă instalația funcționează la nivelurile planificate, Yara estimează că aproximativ 12 milioane de tone de CO₂ vor fi captate și stocate în următorii 15 ani.
Northern Lights este componenta de transport și stocare a acestui lanț. CO₂ lichefiat este încărcat pe nave și transportat în Norvegia, unde infrastructura permite transferul către sistemul de injectare și depozitarea în formațiuni geologice de sub Marea Nordului.
Infrastructura norvegiană a beneficiat de finanțare din partea Uniunii Europene prin Connecting Europe Facility. Proiectul de la Sluiskil este prezentat și ca unul dintre rezultatele cooperării dezvoltate prin Green Alliance dintre UE și Norvegia, semnată în 2023.
Caracterul transfrontalier este esențial pentru modelul economic al CCS. Nu toate regiunile industriale europene au acces direct la formațiuni geologice potrivite pentru stocare, iar construirea unei piețe europene a captării carbonului presupune transportarea CO₂ de la instalațiile industriale către zonele unde acesta poate fi depozitat în siguranță pe termen lung.
Premierul norvegian Jonas Gahr Støre a spus la inaugurare că evoluția CCS din ultimele decenii arată cum o tehnologie inițial folosită în sectorul offshore poate deveni parte a lanțurilor industriale europene. El a insistat că sectoarele greu de decarbonizat, precum cimentul, îngrășămintele și industria chimică, vor avea nevoie de asemenea soluții pentru atingerea obiectivelor climatice.
Støre a prezentat proiectul drept primul exemplu concret al unui flux comercial transfrontalier de CO₂ între cele două țări și a subliniat că astfel de lanțuri vor trebui extinse dacă marile industrii europene vor integra CCS în procesele lor de producție.
Premierul olandez Rob Jetten a legat proiectul de competiția industrială cu Statele Unite și China și de costurile ridicate ale energiei din Europa. El a argumentat că industria europeană poate rămâne competitivă numai dacă investițiile în decarbonizare și inovare sunt dezvoltate împreună cu infrastructura necesară pentru energie curată și stocarea carbonului.
Jetten a indicat și alte legături industriale pe care Țările de Jos încearcă să le construiască în Europa, de la importul de hidrogen verde și amoniac produs cu energie regenerabilă în sudul continentului până la conectarea infrastructurii energetice dintre Țările de Jos, Germania și Belgia.
În această arhitectură, CCS este văzut ca o soluție necesară cel puțin pentru următoarele decenii în sectoarele unde emisiile nu pot fi eliminate complet prin electrificare. Jetten a menționat și utilizarea tehnologiei pentru bio-CCS și pentru obținerea unor emisii negative.
Pentru ca astfel de proiecte să poată fi replicate, cele două guverne au pus accent pe armonizarea regulilor și pe infrastructura transfrontalieră. Transportarea CO₂ dintr-o țară în alta presupune acorduri, protocoale tehnice și un cadru juridic care să permită deplasarea, injectarea și stocarea permanentă a carbonului.
Comisarul pentru Climă, Net-Zero și Creștere Curată, Wopke Hoekstra, a prezentat instalația din Sluiskil drept un exemplu al tipului de investiție pe care Comisia îl consideră necesar pentru combinarea reducerii emisiilor cu menținerea unei baze industriale competitive în Europa.
„Europa are nevoie de soluții climatice practice care produc reduceri reale de emisii și, în același timp, întăresc competitivitatea industrială. Proiectul de captare și stocare a carbonului de la Sluiskil arată ce este posibil atunci când inovarea și cooperarea transfrontalieră se întâlnesc”, a spus Hoekstra.
El a legat proiectul de obiectivele Clean Industrial Deal și de direcția recentă a politicilor europene privind ETS, în care reducerea emisiilor din sectoarele industriale trebuie însoțită de investiții în tehnologiile necesare pentru transformarea proceselor de producție.
Comisia consideră că instalațiile de acest tip pot avea un rol mai ales acolo unde alternativele tehnologice sunt limitate sau nu pot elimina toate emisiile de proces. În aceste sectoare, captarea carbonului poate reduce volumul de CO₂ eliberat în atmosferă în timp ce instalațiile industriale continuă să funcționeze în Europa.
Sluiskil este relevant și pentru problema infrastructurii. Captarea CO₂ la uzină este doar prima parte a procesului; funcționarea unui sistem comercial presupune transport, terminale, nave, conducte, instalații de injectare și capacități geologice de stocare care trebuie dezvoltate simultan.
Northern Lights oferă una dintre primele infrastructuri comerciale capabile să lege producători industriali din mai multe țări de un sit comun de stocare permanentă. Tocmai această posibilitate transformă CCS dintr-o tehnologie legată de o singură fabrică într-o potențială rețea europeană de servicii pentru carbon.
Captarea și stocarea carbonului presupune separarea CO₂ înainte ca acesta să fie emis în atmosferă, comprimarea sau lichefierea sa, transportul către un sit de stocare și injectarea în formațiuni geologice aflate la mare adâncime. Pentru proiectul Yara, carbonul rezultat la Sluiskil va traversa frontiera dintre UE și Norvegia înainte de a fi depozitat sub Marea Nordului.
Tehnologia nu elimină emisiile produse în alte etape ale activității industriale și nu înlocuiește reducerea consumului de combustibili fosili sau trecerea la energie curată. În sectoarele cu emisii de proces greu de eliminat, Comisia o include însă printre soluțiile necesare pentru atingerea obiectivelor europene de decarbonizare.
Pornirea instalației de la Sluiskil oferă acum un test la scară comercială pentru întregul lanț: captarea și lichefierea CO₂ într-o mare instalație industrială, transportarea lui peste frontieră și stocarea permanentă într-o infrastructură offshore comună.