Deficitul, datoria, taxele? NU sunt problema principală. Sunt doar perdeaua de fum – un fel de Wag the Dog autohton. O poveste care acoperă impotența, incompetența, lipsa de asumare și, mai ales, lipsa de implicare. Perdeaua de fum e cea mai ieftină și eficientă formă de manipulare: arunci un subiect paralel – de obicei scandalos, emoțional, cu tentă de urgență – ca să muți atenția exact de unde doare. Și funcționează. Sperii, dezbini, controlezi. Divide et impera, cu titluri de breaking news și swipe pe tik-tok.
Trăim într-o lume hiperconectată, totuși profund ruptă. Nu din lipsă de tehnologie, bani sau informație. Ci din lipsă de sens, din lipsa unei povești comune. Societatea nu se prăbușește din cauza unui război clasic sau a unei crize bugetare. Se prăbușește dintr-o criză de încredere și coerență. Oamenii nu mai știu în cine sau în ce să creadă. Și când rămâne un gol, îl umpli cu ce poți: conspirații, populism, naționalism toxic, isterie colectivă.
România de azi e polarizată, e spartă în cioburi paralele. Una urbană, educată, conectată. Alta rurală, sărăcită, uitată. Și avem a treia Românie – diaspora, plecată din lehamite sau foame, trăind cu alte răni. Trei Românii. Trei realități care nu mai împărtășesc aceeași poveste, nici aceleași așteptări. Fără o poveste comună, nu mai există un „noi”. Doar bule, triburi, suspiciune, ironie, frică. Și – tot mai des – ură. Cu jumătăți nu contezi, nu câștigi nimic. Nici respect. Nici viitor. Practic, avem doar niște bucăți de țară. Și cu frânturi nu ai cum să câștigi niciodată. Cum ar fi să intri pe teren, la fotbal, 6 contra 11?
Pe vremuri, propaganda îți spunea ce să gândești. Azi joacă pe alt teren: emoția. Frica, furia și indignarea se viralizează. Se simt. Și nu cer nici școală, nici efort. Nu mai e nevoie de dictatori. Ne ajung algoritmii, bulele, camerele de ecou și influenkerul „care știe el mai bine”.
Adevărul e plictisitor și lent. Minciuna – dacă e scurtă, clară și virală – câștigă! Mintea noastră caută sens și formă. Și dacă nu le găsește, le inventează. E un mecanism psihologic, se cheamă pareidolie. Așa apar conspirațiile. O formă de autoapărare. E mai ușor să crezi că „ei ne controlează”, decât să accepți că lumea e haotică, liderii sunt slabi, iar instituțiile depășite, anacronice. Fiecare ajunge să-și creeze propriul adevăr, validat de bula sau tribul care-l hrănește. Și de acolo încep certurile, segregările și manipularea în masă, controlul.
Divizarea, azi, e strategie. Nu accident. Când ai ecologiști sau progresiști contra suveraniști, urbani contra rurali, pro-UE contra anti-sistem – nu mai ai nevoie de o invazie externă. Țara se rupe singură. Și în acest haos, diaspora devine și ea o piesă manipulabilă: ignorată când nu convine, chemată la vot când e utilă. O Românie în plus și tot ruptă.
Și atunci, ce facem cu liderii? Nu mai merge cu salvatori mesianici, promisiuni bombastice și citate furate din cinema. Avem nevoie de traducători între lumi. De oameni care nu joacă isteria, ci cultivă luciditatea. Care nu se tem să spună „nu știu”, dar vin cu fapte. Care reconstruiesc încrederea, de jos în sus. Ne trebuie povești reale, nu sloganuri. Gândire critică. Igienă emoțională și digitală, exercițiul zilnic al bunului-simț. Și comunități locale care nu depind și nu mai așteaptă „planul de sus”, ci încep să facă: să repare ce pot, cu ce au!
România are nevoie de o poveste nouă. Una simplă. Curajoasă. Umană. Colectivă. Una care să redea sens, demnitate și direcție. Nu putem cere încredere, dacă nu o oferim. Nu putem reconstrui, dacă nu recunoaștem cât de fragmentați am devenit.
Asta e acum problema noastră. Nu deficitul. Nu taxele. Nu datoria. Întrebarea e cine o rezolvă și dacă putem rescrie, de azi, România. Împreună, ca un întreg. Cine începe?
Text publicat si in editia print a revistei INCOME MAGAZINE, din iunie/iulie 2025.
