Drumul pe care îl fac în fiecare zi trece pe lîngă această casă mică, neîngrijită. Din alt secol, dar asta nu mai înseamnă mare lucru, pentru că și eu sînt din alt secol. În perioada ei de glorie, casa găzduia un atelier. Avea ziduri albe, care străluceau în soare și atrăgeau clienții care treceau cu sutele, în fiecare zi, prin intersecția aglomerată. O ușă din lemn, cu un geam mare la intrare. O deschideai și primul sunet care te întîmpina era clopoțelul atîrnat sus, de toc. Clinchet și apoi vocea meșterului.
Ceva mai tîrziu, meșterul a pus gratii groase din fier forjat la geamuri. Icoana din geam nu mai era de ajuns. Și a îmbrăcat și ușa într-o placă metalică. Pentru siguranță, pentru orele cînd era plecat la domiciliul clienților. Era mai simplu așa pentru cei mai mulți, să se ducă acasă la ei. Dar pentru el, orele cînd nu era în atelierul său însemnau cîteva alte comenzi pierdute. Oare cîți oameni au vrut să vină la el și au găsit ușa închisă?
Povestea de mai sus e o invenție. Am scris-o privind fotografia pe care am făcut-o într-una dintre zilele astea care trec într-un ritm nefiresc. Însă fotografia, clădirea, gratiile, geamurile, reproducerea religioasă din fereastră sînt toate adevărate. Doar zidul nu mai e la fel. Un artist și-a încercat talentul și a descărcat cîteva tuburi de vopsea pe el. Ca și cum ar fi vrut să pătrundă dincolo de perdeaua prăfuită, cu un model cu frunze mari, cîndva la mare modă.
Toată această imagine e un pretext. Mi-a plăcut clădirea pentru că mi-am imaginat cîte povești a găzduit, cîte secrete a auzit. E ca și cum ar avea o viață proprie, pe care a trăit-o din plin și la apusul căreia se află acum.
Mi se pare reprezentativă pentru România de azi. Însă nu pentru că ar fi la apus, deși mi-aș dori ca anumite obiceiuri pe care le cunoaștem să dispară mai repede. Mă refer la treburi neterminate, la care sîntem maeștri. La nivel personal ca la nivelul întregii țări. La proiecte extraordinare (autostrada București – Brașov? Poate că cei care ar fi trebuit să ia naibii decizia odată s-au apucat să execute și ei lucrări la domiciliu, sau poate că au plecat pur și simplu, cine poate ști…) care mor pe hîrtie, la planuri de viitor (voi face sport în fiecare zi! Nu mai beau! Nu mai stau pe telefon! Nu mai!) pe care le abandonăm în primul moment cînd dăm de greu. Pentru că viața are un soi de cinism, de pragmatism cînd ne facem planuri mari, cînd vrem să ne schimbăm. Ne dă o lovitură, ca să vadă dacă chiar ne doream schimbarea, sau era doar un alint. Un trend văzut în social media. Și-apoi, viața continuă în ritmul acesta nefiresc.
Mi-au plăcut cele două panouri, paradoxul pe care îl ascund. E ca o încercare a cuiva de a se adapta la o clientelă tot mai sofisticată, cu riscul imens de a lăsa în urmă o viață care funcționează.
E ca și cum ai încerca să intri într-un cerc pe care nu îl înțelegi dar în care vrei să fii (pentru că, nu-i așa, sîntem tentați să credem că alții au întotdeauna ceva mai bun), fără să faci, însă, toți pașii. Pentru că EXECUT LUCRĂRI LA DOMICILIU ar trebui să aibă și o continuare, un număr de telefon, o notiță, orice. Sau măcar o ușă deschisă unde să întrebi. Dar ușa nu e deschisă. Și nici nu se va mai deschide vreodată.
Și încă o întrebare scurtă, de final. Executați, bine. Dar totuși, ce fel de lucrări?
