Nu ne plictisim niciodată. Trecem, într-o singură săptămână, de la discuția despre teatrul lui Ionesco la evaziunea fiscală cu gem de vișine cu naturalețea cu care un actor trece de la personajul tragic la șarlatanul simpatic.
Din necaz și plictiseală se nasc istorii ale vorbitului în dodii. Odată rostit cuvântul, apare problema pe care ar trebui să o supunem dezbaterii, nicidecum să o îngropăm în lamentări sterile și ironii. Absurdul trebuie lăsat la locul lui, pe scena teatrului, iar plânsul în cimitir.
Trăim vremuri complicate, când comportamentul politicienilor nu este cel calibrat situației în care ne aflăm și, în consecință, nici cuvintele. Voit sau nu, se prezintă în fața noastră lipsiți de consistență, aspiranți la titlul de personalitatea ridicolă a săptămânii, iar noi preluăm de la ei și lucrăm doar cu ceea ce ne oferă: cuvântul prost ales și ideea creață. Există în politica românească o lipsă de înțelegere a importanței comunicării, o nepricepere în a prezenta cetățenilor orice situație, strategie, soluție, un clivaj între cel care decide și cel supus deciziei, rezultat dintr-o neînțelegere a faptului că ordinea în exprimare, cuvântul bine ales reprezintă ordine în gândire, înțelegerea realității obiective. Cum nu te prezinți la ședințele guvernului în pijama, cu urdori la ochi, nu deschizi gura doar ca să te prăbușești în derizoriu.
Există obiceiul meditației, iar oamenii petrec ani la rând pentru a ajunge la stadiul de a privi fără să gândești. Se pare că pentru unii vine firesc: privesc în gol și dau drumul cuvintelor, fără niciun gând, doar să nu tacă, să zică și ei ceva, dacă tot au văzut un dispozitiv de înregistrare prin preajmă. Dacă tot nu știu ce să facă, să umple golul cu vorbe prost alese, poate nu se observă incapacitatea și incompetența. O tactică veche ce încă funcționează: nu mai ai pâine de dat, dă-le mai mult circ, să adoarmă râzând.
Hazul și ironia nu sunt echivalente cu lipsa de seriozitate; neseriozitate este preocuparea față de nimicuri și nonsensuri, neseriozitate este camuflarea situațiilor maligne și eschiva în locul confruntării cu acestea, să te uiți după borcane cu dulceață în timp ce arde cămara.
Putem continua așa la nesfârșit, inspirând gaz ilariant într-o societate condusă de oameni care nu pricep importanța cuvântului și legătura lui cu mintea limpede și decizia bună? Nu, nu putem.
Pentru că, undeva, într-un bloc, o explozie ucide oameni, într-un spital mor copii, într-un club ard tineri. Suntem neputincioși, iar neputința noastră, a celor fără putere de decizie, se transformă în râs până la lacrimi. Material avem din plin și pentru râs, și pentru plâns.
Umanitatea a folosit cuvintele pentru a încerca să înțeleagă de ce suntem și cine suntem. Cum aceste întrebări fundamentale încă nu și-au găsit răspunsuri satisfăcătoare pentru toți, ne-am gândit să folosim singurele unelte care ne deosebesc de animale în clovnerii, transformând comunicarea într-o aiureală, fiecare spune ce-i vine și înțelege ce poate.
Sau ce are chef.
Cred că politicienii noștri și persoanele numite în funcții de decizie nu au minime noțiuni despre comunicare, ceea ce nu este deloc de neglijat. O slabă comunicare înseamnă o slabă legătură cu cei cărora le ceri să îți accepte deciziile și să le respecte. În cel căruia doar i se ordonă, eventual este și mustrat pentru că cere explicații, se trezește o rezistență, un refuz de a fi subestimat, de a fi tratat fără considerație, astfel încât nu numai că nu va pune în aplicare ce i se cere, dar este foarte posibil să și saboteze acțiunea, fie și numai pentru a demonstra că voința lui este importantă, că persoana lui este demnă de luat în seamă.
Limbajului i s-a confiscat funcția de deschidere, de stabilire a relațiilor interumane, devenind un obstacol cvasitotal. Parcă am fi în romanul lui José Saramago, „Eseu despre orbire”, cu o modificare, nu simțul văzului s-a pierdut, ci darul vorbirii. Ne mai rămâne cel al scrisului, cât îl vom mai avea.
