O politică „Made in Europe” poate reduce dependența directă de furnizorii chinezi fără să creeze automat noi capacități industriale în Uniunea Europeană dacă regulile privind originea sunt suficient de largi încât producția să poată fi mutată în alte țări terțe, avertizează un studiu realizat pentru Parlamentul European.
Analiza, pregătită pentru Comisia pentru industrie, cercetare și energie, ITRE, compară trei scenarii de aplicare a preferinței pentru producția europeană și ajunge la concluzia că definiția originii trebuie adaptată caracteristicilor fiecărui sector. O singură formulă pentru automobile, baterii, tehnologii curate sau alte produse complexe poate produce efecte foarte diferite în funcție de structura lanțului de aprovizionare.
Pe scurt
-
Studiul avertizează că reducerea ponderii furnizorilor chinezi nu este echivalentă automat cu relocarea producției în Uniunea Europeană.
-
Dacă regulile privind originea sunt prea permisive, companiile pot înlocui componente sau furnizori chinezi cu alternative din alte țări terțe și pot continua să îndeplinească criteriul relevant fără extinderea producției europene.
-
Autorii compară trei scenarii și recomandă cerințe de origine adaptate fiecărei industrii, deoarece lanțurile de valoare și capacitatea europeană de producție diferă substanțial între sectoare.
-
O regulă foarte strictă poate susține producția europeană, dar poate genera și costuri, probleme de aprovizionare sau dificultăți pentru industriile în care capacitatea necesară nu există încă în UE.
-
Studiul este o analiză de opțiuni pentru politica industrială europeană. Nu reprezintă o regulă adoptată de Parlament și nu stabilește forma finală a legislației „Made in Europe”.
Miza apare din diferența dintre două obiective care pot părea identice, dar nu sunt. Primul este reducerea dependenței față de un anumit furnizor sau stat terț. Al doilea este dezvoltarea efectivă a producției, investițiilor și lanțurilor de aprovizionare în interiorul Uniunii.
O regulă poate avea succes în primul obiectiv și poate rata al doilea. Dacă un produs nu mai folosește o componentă produsă în China, dar o înlocuiește cu aceeași componentă fabricată într-o altă economie din afara UE, dependența geografică se modifică, însă capacitatea industrială europeană nu crește.
Studiul tratează această diferență prin trei scenarii de definire și aplicare a originii. Concluzia centrală nu este că una dintre variante trebuie folosită uniform pentru toate produsele, ci că structura fiecărei industrii trebuie examinată înainte ca legislatorii să stabilească pragurile.
Această precauție contează în special pentru produsele complexe. Un automobil, o baterie sau un echipament industrial poate fi asamblat într-o țară, poate utiliza componente fabricate în mai multe alte state și poate incorpora materii prime sau tehnologii provenite din afara Uniunii.
În asemenea lanțuri, locul asamblării finale nu spune singur câtă valoare economică a fost produsă în Europa. În sens invers, o regulă care cere proveniență europeană pentru prea multe componente poate deveni imposibil de respectat dacă furnizorii necesari nu există încă la scară suficientă.
Autorii susțin din acest motiv o abordare sectorială. Cerințele ar trebui să reflecte capacitatea de producție existentă, gradul de dependență, importanța strategică a componentelor și timpul necesar pentru dezvoltarea unor furnizori europeni.
O asemenea abordare ar putea permite cerințe mai stricte acolo unde industria europeană are deja capacitate și reguli mai graduale în segmentele unde înlocuirea rapidă a importurilor ar genera blocaje.
Problema nu privește numai proveniența produselor cumpărate direct de consumatori. Criteriile „Made in Europe” pot fi legate de ajutoare publice, stimulente pentru investiții, achiziții publice și alte mecanisme prin care instituțiile europene sau statele încearcă să direcționeze cererea către producția internă.
Tocmai de aceea, modul de definire a originii poate influența investițiile companiilor. Dacă o firmă poate îndeplini regula prin mutarea unui furnizor din China într-un alt stat terț, stimulentul pentru construirea unei capacități europene este mai redus decât într-un sistem care cere o parte clară a valorii sau a etapelor de producție în UE.
O regulă mai strictă nu este însă lipsită de costuri. În sectoarele unde Europa depinde de importuri pentru componente importante, aplicarea imediată a unor condiții greu de îndeplinit poate reduce numărul furnizorilor eligibili și poate crește costurile pentru companii sau cumpărătorii publici.
Această tensiune apare și în dezbaterea mai largă privind achizițiile publice. Comisia a propus în septembrie înlocuirea unei părți importante a cadrului construit în jurul directivelor din 2014 cu o reglementare nouă care introduce mai explicit criterii strategice și de preferință europeană.
În paralel, Industrial Accelerator Act introduce criterii destinate susținerii producției europene în anumite sectoare strategice. Studiul pentru Parlament oferă astfel un avertisment pentru aplicarea acestor instrumente: termenul „european” trebuie definit prin reguli care urmăresc rezultatul industrial dorit, nu numai printr-o etichetă formală de origine.
Analiza nu spune că preferința europeană este inutilă sau că producția trebuie protejată prin aceeași formulă în toate industriile. Ea arată că rezultatul depinde de detaliul tehnic al regulii și de capacitatea reală a lanțului european de aprovizionare.
Pentru legislatori, întrebarea devine astfel mai precisă decât simpla alegere între produse europene și importuri. Ei trebuie să decidă ce parte a unui produs trebuie realizată în Europa, care componente sunt considerate strategice și cât timp trebuie acordat industriei pentru a dezvolta capacitatea necesară.