Discuție cu Adi. (Cei care îmi citeau textele pe vremea cînd scriam des știu că multe dintre ele începeau așa, discuție cu Adi.) Schimb de mesaje pe WhatsApp, fără să intrăm în detalii. Îl simt îngrijorat din cauza a tot ce se întîmplă, mai ales că economia e treaba lui și nici nu vreau să-mi imaginez torentul de informații care-l lovește în perioda asta.
Dar nu trebuie să fii neapărat specialist în economie ca să simți presiunea extraordinară provocată de ce e în jurul nostru. Un război la graniță, un monstru nemilos și cam înfricoșător ca-n poveștile copilăriei care ne tot bagă capetele hidoase prin gard, o gașcă de băieți (parcă sînt și fete – nu, nu există flori! – dar băieții ies în evidență clar, deci scuze anticipate pentru fete!) care se joacă de-a conducerea peste ocean (ați observat ce clișeu depășit e ăsta, ”peste ocean”? Ideea era, bănuiesc, cînd a apărut găselnița asta lingvistică, să zici că era ”departe” – și revin scurt la poveștile copilăriei, ”peste mări și țări” – în fine, cred că e clar. Și ce să vezi, nu mai e deloc departe, pentru că deciziile luate azi afectează peste cîteva ore țări întregi, milioane de oameni nevinovați, care habar n-au ce-s alea taxe vamale sau reciprocități.)
Adăugăm la astea toate o campanie electorală internă așa cum (cel mai probabil) n-a fost niciodată și gata, avem platouașul deloc apetisant. Zilele astea, că tot am pomenit platoul, sînt ca și cum ai fi mort de foame și abia aștepți să-ți vină comanda pe care ai făcut-o din trafic prin Glovo și se rătăcește curierul și ajunge cu o oră și 37 de minute! întîrziere și nici nu te înțelege, ca măcar să ai și tu pe cine să-ți verși nervii. Spune doar ”Yes! Yes! Thank you!” și tu-ți cauți cele mai delicate cuvinte în engleză ca să nu sari calul, dar să arăți că ești, totuși, furios. Și frustrat. Și, oricum, cînd deschizi pachetul, descoperi că au greșit și comanda, iar supa e rece.
Doar că tot într-o discuție cu Adi, de pe vremuri, cînd eu eram într-un impas și cam la pămînt, mi-a oferit o mostră de înțelepciune spontană: ”N-o fost niciodată să nu fie cumva!” mi-a spus Adi atunci. O afirmație atît de adevărată, și simplă și complicată în același timp, încît m-am liniștit aproape instantaneu.
Lăsînd tonul glumeț la o parte, și acum e cam la fel. Doar că eu, de cînd n-am mai scris public așa de des, am avut timp să caut mai mult în mine. Și am găsit tot felul de răspunsuri, inclusiv la întrebări pe care nu le-am pus.
Eu cred că omenirea va supraviețui! Va supraviețui, indiferent de cîți lideri cu vise umede privind teritorii care nu-s ale lor, reciprocități inventate între două găuri la golf, țări și destine conduse de oameni mediocri s-ar întîmpla pe Pămînt! Oamenirea va supraviețui!
Dar poate că pentru noi e momentul să mai căutăm, măcar din cînd în cînd, inocența cu care priveam astfel de crize nu demult. Asta cred. Și poate că ”inocența” nu e cuvîntul cel mai bine ales. Poate că trebuia să scriu ”relaxarea”.
Pentru că da, fie ce-o fi, n-o fost niciodată să nu fie cumva, iar tocmai acel ”cumva” a însemnat, de fiecare dată, că omenirea a supraviețuit. Așa va fi și acum.
