”Potop la București.” ”Urgie de o oră, Capitala sub ape.” ”București, Capitala României nu rezistă stihiilor naturii.” Pot continua așa încă multe rînduri. N-am căutat pe internet, dar sînt convins că titlurile din presă au sunat cam atît de prăpăstios după furtuna de duminică.
Imaginile sînt clare. Au fost intersecții blocate de ape, poduri blocate de mașini oprite pe coloane lungi, drumuri blocate de copaci căzuți, copaci căzuți peste mașini, am vorbit cu oameni care au fost nevoiți să stea cu cîrpe la geamuri ca să nu le intre apa în apartamentele de lux. Inclusiv clienții unui mall au fost evacuați pentru că apa a inundat subsolul, cu magazine, parcare și tot tacîmul. N-a fost plăcut, e clar. Dar titlurile astea cu potopul & urgia și alte apocalipse ar merita o mică punere în context.
Un articol recent din Politico spune povestea unei zone din Italia care nu mai are apă la robinet în mod regulat. Mai exact, 70% din apa potabilă care e în rețea nu mai ajunge la robinete. Iar frumoasa regiune e la confluența a 4 rîuri importante și e aproape de un baraj. Doar că de curînd, zona a trecut printr-o perioadă de secetă extremă, care a dus inclusiv la secarea barajului, proces ce a lăsat fără apă curentă 29 de municipalități, a afectat zeci de mii de oameni și a obligat guvernul italian să declare stare de urgență din toamna trecută pînă la începutul acestui an.
Poate că vă veți întreba ce legătură e între inundațiile de la București, seceta din sudul Italiei? Aici e prea multă apă dintr-o dată, acolo e prea puțină. Deci, legătura?
Între informațiile apărute duminică seara, am reținut una. Mai mulți specialiști români care se ocupă de apă și de fenomene meteo au spus că furtuna a atins cote ce se ating o dată la 100 de ani. Țineți minte cifra asta, 100!
Specialiștii citați de Politico spun că povestea așezărilor din Italia e reprezentativă pentru întreaga Europă. Pentru că în mare parte, în Italia rețeaua de apă e de prin anii 1940, 1950. Nu mai e mult și se face un secol! Ar fi fost depășită chiar și dacă populația n-ar fi crescut, dacă localitățile nu s-ar fi extins.
Între apa potabilă care nu ajunge la robinet din cauza pierderilor de pe rețea (84% pierderi în Bulgaria, 50% Irlanda, România doar 40%) și cantitatea imensă de apă care nu poate fi preluată de sistem există o legătură. Încălzirea globală sau, mai tehnic spus, schimbările climatice.
În urmă cu jumătate de secol, Belgia nu avea probleme cu apa. Adică avea destulă, ba chiar prea multă. Iar autoritățile s-au concentrat atunci pe soluții de evacuare cît mai rapidă a apei în mare. 50 de ani mai tîrziu, perioadele de secetă sînt tot mai lungi, iar apa tot mai prețioasă. Zona are nevoie urgentă acum de soluții de captare și păstrare a apei.
Această scurtă (și destul de la suprafață) incursiune în relația pe care o are Europa cu resursa vitală numită „apă” e doar o încercare de a pune în context ceea ce am trăit cu toții duminică.
Au murit oameni în urma furtunii de duminică. Alții și-au pierdut agoniseala. Mașini, case, utilaje, terenuri, clădiri, afaceri au fost afectate serios. Dar mă tem că să privim doar problema infrastructurii care nu a făcut față fără să ne uităm la ce se întîmplă în jurul nostru nu va duce la nici o rezolvare solidă. E ca și cum ne-am întoarce în epoca medievală cînd doctorii îi luau sînge pacientului bolnav, crezînd că astfel îi vor reechilibra umorile care cauzau, spuneau ei, problema. Sîngele era una dintre cele 4 umori, iar cauza dezechilibrului nu putea fi decît excesul lui. Mic detaliu: ”luarea de sînge” era făcută fie de doctori, fie de bărbieri. Cum se nimerea.
Cum și acum, cînd deciziile privind apa sînt luate de cine se nimerește.
