În 1989, Francis Fukuyama vorbea despre sfârșitul istoriei în sensul atingerii punctului final al evoluției guvernării umane. Democrația liberală, cu toate problemele rezultate din inegalități și injustiții, părea că învinsese, în acel an, celelalte forme de guvernare: monarhia ereditară, fascismul și comunismul. Această „imagine” a istoriei ajunsese într-un stadiu în care mulțumirea cuprindea în mod egal societatea, în care doar puțin mai poate fi adăugat, corectat, este urmarea firească a singurei aspirații politice corecte și coerente: libertatea politică. Părea că istoria avea un firesc al ei, un mers, o direcție naturală către progres: în logica liberală, dezvoltarea științei și a tehnologiei duc la acumularea bogăției și satisfacerea dorințelor omenești, societățile se uniformizează, țările se modernizează și ajung să semene tot mai mult între ele, învățământul și cultura devin tot mai accesibile, informația și libera ei circulație devin tot mai important în relațiile interumane.
Și totuși. Evoluția pozitivă a fost o șansă, o ocazie pe care nu toți indivizii au înțeles-o, fie din cauza unor nemulțumiri mărunte, denaturate și amplificate de personaje veroase, fie din cauza necunoașterii ori neînțelegerii istoriei înspăimântătoare a primei jumătăți a secolului XX. Desigur, industrializarea nu produce automat și libertate politică, acesta fiind un exercițiu continuu, o înțelegere a principiului mai presus de legătura economică: nevoia fiecărui membru al comunității de a fi recunoscut ca individ cu demnitate și valoare. Despre dorința de recunoaștere vorbesc Platon, Hegel și Marx.
Nerecunoașterea acestei valori, încercarea de a-i anula cuiva respectul de sine, a-i trata pe indivizi la grămadă, anatema socială, subestimarea stârnesc în mod îndreptățit fie mânia, fie deznădejdea celui rușinat, insultat, desconsiderat, ignorat, marginalizat. De aici, urmările: furia irațională, distructivă, pe de o parte, blazarea, angoasa, de cealaltă parte. Careul furioșilor, devenit grup, partid, structură, poate răsturna ceea ce toți ceilalți consideră a fi o societate și o viață bune, perfectibile, în timp ce letargicii adastă, privind în susul și-n josul străzii.
De fapt, cred că aici apare o problemă de înțelegere a principiilor de egalitate și libertate, dincolo de imperfecțiunile lor practice. Individul resimte tot mai mult povara libertății de decizie, într-o lume atât de mare, în care sunt atât de multe lucruri de realizat, de făcut, de obținut, în care succesul a devenit obligatoriu și trebuie atins într-un termen scurt, în care nimeni nu vrea să rămână în urmă și, ca atare, frustrările devin uriașe. Confruntat cu propriile limite, omul își caută proteguitorul înțelept care să-i ia de pe umeri insuportabila povară a deciziei, chiar cu riscul pierderii libertății sau chiar dându-și la schimb libertatea în mod conștient, de bună voie – imposibilitatea acceptării limitelor personale într-o lume cu posibilități nelimitate, în care „mai mult”-ul a devenit măsura și scopul.
Tulburările sec. XXI conturează un profil moral colectiv prea puțin evoluat față de precedentul secol, în ciuda progresului tehnologic care facilitează comunicarea, apropierea între oameni, dar care nu posedă o valoare în sine, nu modifică prin ea însăși structural conștiințe, comportamente umane – important este scopul căruia îi este ea mijloc. Partea întunecată continuă să existe în om și în relațiile interumane, iar această parte întunecată, înverșunată, roasă de sentimente de inferioritate și complexe de superioritate folosește puterea tehnologiei pentru a înlocui ceea ce părea direcția istoriei omenirii – democrația, spre ceva nedeslușit.
Sec. XIX a fost un secol al optimismului, al încrederii într-o viață bună și prosperă mulțumită dezvoltării tehnologiei, științelor și industrializării. În sec. XX, pesimismul desena un viitor incert, dominat de dictaturi, genocid, consumerism, dezastre și schimbări climatice. Sec. XXI pare a fi, în acest moment, scena încoronării regelui nebunilor, din „Notre-Dame de Paris”, cartea lui Victor Hugo. Sperăm doar ca frumoasa Europă să nu fie o Esmeralda.
