Secolul XXII: populația Pământului s-a redus la jumătate, Inundația cauzată de bomba cu hidrogen a șters cea mai mare parte din uscat, Marea Rusie a înghițit Germania, Al Treilea Război Sino-American abia s-a încheiat, jafurile, războaiele, nesiguranța și penuria mătură pământul împuținat, flora și fauna sunt pe cale de dispariție, iar supraviețuirea este tot ce a rămas.
Puținii umaniști ai anului 2119 privesc perioada 1990-2030 ca ultima bună la scara istoriei, față de care sentimentele lor sunt amestecate – tânjire după ceva nedefinit, demn de iubit, ceva între dor și durere, în timp ce rațiunea le arată că, în realitate, anii aceia au fost începutul sfârșitului, anii celor mai mari și de neînțeles erori.
Ce le lăsăm urmașilor noștri, ce amintiri, ce imagine? Cum ne vor privi, la un secol distanță? Urmașii mai apropiați decât ei ai lui Shakespeare sau inconștienții care au otrăvit oceanele și au sufocat planeta cu lăcomia lor? Oare ne vor idealiza, uitând cruzimea față de semeni, lașitatea, inconștiența, josnicia din social media, ticăloșia oamenilor politici, iresponsabilitatea față de generațiile următoare, adularea dictatorilor, furia naționalistă și religioasă? Căci astfel arată marea lume a secolelor XX- XXI, iar ceea ce este de regretat nu se află decât în lumile mici, în colțuri unde se scrie o poezie ori se construiește o vioară. Lumea mare din jur se va scufunda, iar ceea ce vom lăsa în urmă, după colapsul civilizației, se va reduce la mici insule locuite de indivizi inerți, uniformizați, a căror singură realizare era să nu se afle în război.
Ar trebui să le lăsăm podurile suspendate, petrecerile de stradă și festivalurile muzicale, pasiunea pentru grădinărit și gătit, nevoia de vacanțe, mâncarea gustoasă, sporturile extreme, paradele gay, umorul, avioanele, stadioanele pline, clădiri istorice, inteligența artificială fără riscuri, rafturile pline de cărți ale librăriilor. Poate că din lista lui McEwan nu vom alege nimic, poate suntem „o lume îndrăgostită de războaie” și atât. În zadar gânditorii plâng și scriu, noi vrem doar să sărim unii la gâtul altora. De fapt, poate nici nu contează ce rămâne după noi, pentru urmașii noștri poate nici nu va conta decât ceea ce vor avea, nu ce ar fi putut să aibă dacă, fără nostalgii, învinuiri și furie. Poate trecutul nu va mai conta absolut deloc, așa cum nici pe noi nu ne interesează viitorul; vom fi uitați, cu toate greșelile noastre, și neiertați.
În această lume devastată, un profesor caută un poem pierdut care ar putea să lămurească de ce nu am fost în stare să păstrăm minunata lume veche.
O carte a doliului, atât metafizic, cât și ecologic: ne pierdem lumea și calitatea umană, ne consumăm între noi și consumăm planeta, fără a ne gândi la ce rămâne în istorie despre noi. Cum ne vor privi generațiile viitoare: vom fi acei ucigași planetari sau salvatorii și arhitecții unei lumi pe care o gândesc de mai bine de două mii de ani cele mai luminate minți?
Poate vă veți gândi: încă o carte despre. Nu. Este Ian McEwan, iar ultima lui carte (ireproșabilă stilistic) este un avertisment și un imbold de a ne opune prăbușirii într-un ev întunecat, pentru că, tehnologic, putem și nici materialul uman bun nu ne lipsește. Ne lipsește doar un sfârșit, ca cel al poemului „O Coroană pentru Vivien” – a cărui poveste este una a iubirii obsesive, trădării și cruzimii, a naturii umane și alegerii între bine și rău – și un nou început, ca o foaie albă.
