Andrei Cornea își începe dialogul cu noi cu afirmația că teoria dualismului corp-suflet nu se susține rațional, așadar existența după moarte nu este decât speranța deșartă și frica de irelevanță ale unor creaturi care nu sunt nimic mai mult decât „întreruperi minore ale neantului”.
Degradarea fizică este ceea ce trăim și putreziciunea este cea care ne așteaptă. Neantul. Într-acolo ne îndreptăm, amețiți de promisiunile filosofiei și religiei, potrivit cărora presimțirea nemuririi nu poate fi doar o iluzie, o fraiereală întreținută de mintea noastră ignorantă și lașă. Chiar și cultura, scrisul, tribul, copiii, testamentul, mormântul sunt mai mult decât ceea ce știm, sunt corpurile de substituție,
alternative, pe care le pregătim cu minuțiozitate spre a-l continua pe cel supus descompunerii, o falsă transcendență (însuși Dumnezeu este corpul de substituție maxim). Cum altfel putem încerca să împăcăm sentimentul nesfârșirii cu realitatea morții decât „dând corp”, din ce în ce mai mare, oricât ar fi gestul acesta de inutil și absurd?
Finitudinea, absurditatea, inutilitatea ființei umane stârnesc sentimente amestecate în cel care contemplă acest produs imperfect – omul. Iar imperfecțiunea este adesea răul.
Sursa răului din lume este aceeași cu sursa răului din om. Deci, „unde malum”? „Biata noastră rațiune” nu reușește să afle, cu toată strădania teologilor și filosofilor. Că este eroare morală, ignoranță sau lașitate, că este rău absolut, că este absența binelui sau ingredient necesar pentru manifestarea libertății omului, răul este indestructibil legat de existența umană. Și chiar este banal; el umblă printre noi, cu Pilat din Pont, Robespierre, Lenin, Eichmann, dar și cu un politician oarecare, sub forma Holocaustului sau a unei epidemii de poliomielită, a unui viciu sau exces de virtute, dar și a unei bune intenții dublate de neghiobie, conformism, comoditate sau ignoranță sau sub forma unui fake news. Răul este atât de divers, încât ajunge să fie „împestrițat cu petice de bine”, camuflat de minciună, susținut de imaginație și de o doză convenabilă de adevăr, este persuasiv și, în general, atractiv.
A nu ști, a nu fi interesat să știi ceea ce poate fi aflat înseamnă a nu ști ce este bine; a alege ignoranța reprezintă un rău major. Să cunoști mai mult decât ceea ce îți este folositor este același lucru cu a privi un tablou ori a asculta o bucată muzicală – nu pentru că-ți este utilă o astfel de activitate, ci de dragul frumuseții lor și bucuriei pe care ți-o transmit. Cunoașterea despre, ce și cum este prețuire a ceva mai mult, ceva ce se adaugă folosului practic – înțelegerea naturii, cauzelor și esenței lucrurilor. Înțelegerea în profunzime a lumii este dificilă astăzi, din cauza volumului uriaș de informații care a impus ultraspecializarea, însă principii și idei de bază, comune, oricare dintre noi poate asimila, pentru a nu ne pierde încrederea în știință, în oamenii de stiință, în universitari, în cei care știu mai multe decât noi și în autorități și în intențiile lor bune. Ignorantul se teme visceral de putere, inclusiv de puterea cunoașterii care se sustrage slabei lui înțelegeri, de aceea și cade atât de ușor pradă conspirațiilor și pseudoștiințelor și, ca urmare, resentimentelor față de cei care nu le urmează calea.
„Povestea nemuririi”, „Povestea răului” și „Povestea ignoranței” sunt titlurile celor trei capitole ale cărții care conțin și nemulțumirea filosofului la adresa lui Dumnezeu, care nu a găsit cu cale să pritocească mai atent la alcătuirea lumii. Cu alte cuvinte, absurditatea, răul și prostia sunt cele trei coordonate pe care se desfășoară experiența umană; rațiunea nu ne furnizează vinovatul principal, așa că arătăm înspre cel mai discutat. Mai ales că s-a gândit să-i facă omului un anume măr, în care a atârnat ideologia – cvasi-inseparabilitatea binelui și răului.
De ce să ne gândim la aceste lucruri neplăcute? Pentru că nu suntem ignoranți și pentru că, ne amintește A. Cornea, „o viață necercetată nu merită a fi trăită” (Socrate).
