Pe un site care se numește „economielaminut” v-ați aștepta, probabil, să vă explic mecanisme economice. Eu, însă, nu mă pricep la economie așa cum o face colegul și prietenul meu Adrian. Nu pot, totuși, să nu observ niște lucruri. Și îmi plac poveștile și mecanismele care ne fac să credem în ele.
După o frumoasă (și destul de lungă) vacanță, m-am întors în țară și simt o tensiune ce mocnește și tinde să devină un cazan ce va scoate aburi fierbinți. Și asta e doar imaginea blîndă, pentru că la mine criza de la jumătatea vieții mă face să îmi imaginez lucrurile ce ar putea urma ceva mai aspre, mai neprietenoase.
În rolul fochistului ce toarnă cărbunii deja aprinși într-un foc vioi e guvernul. Schimbarea unor legi ce reglementează economia devine interminabilă și haotică. A, și foarte foarte sîcîitoare, chiar și pentru un nespecialist ca mine.
Înțeleg rolul guvernului care vrea să aducă mai mulți bani la buget, bani care ar trebui să se întoarcă în buzunarele românilor. Ceea ce nu înțeleg e lipsa de viziune clară, ușor de povestit. Ca o poveste pe care i-o spui copilului la culcare. Cu cap și coadă.
Sînt curios dacă premierul știe să spună povești. Dacă înțelege mecanismele, firul roșu care leagă personajele între ele, acțiunea care are un început și un sfîrșit.
Pentru că așa văd eu deciziile economice, cu început și sfîrșit.
Decizi să mărești pensiile, deci ai destui bani să faci asta. N-ai bani destui? Atunci trebuie să îi iei de undeva. De unde? Păi trebuie să știi asta înainte să te apuci de povestit. Că altfel nu poți să închei povestea și rămîne copilul nefericit.
Decizi (și promiți, adică te dai mare) că vei construi 1.000 de kilometri de autostradă în 4 ani? Atunci ai cu siguranță un plan și știi pe unde vor trece kilometrii ăștia, cît te costă să cumperi terenul, cît te costă podurile, cît fac tunelurile, cît costă cele 7-8-9-10 straturi de piatră, cît e metrul pătrat de beton, apoi de asfalt, apoi vopseaua și semnele de circulație vei ști cît costă. Tragi linie și îți spui: „N-avem banii, dar avem un plan! Un parteneriat cu cineva care are destui bani ne va ajuta să ne respectăm promisiunea, iar apoi vom pune taxă pe autostradă.”
Deocamdată, deciziile și încercările de decizii ale guvernului sînt sîcîitoare în cel mai bun caz. Unele enervează de-a dreptul. Pentru simplul fapt că guvernul nu reușește să ne facă să credem într-o poveste.
Povestea ar fi legată de o Românie care ar semăna cu țările vizitate în ultimii 27-28 de ani, unele la doi pași de noi, de milioane de români.
Acea poveste care i-ar face și pe ei, cei rămași acolo, să se întoarcă acasă. Deocamdată, scenariul pe care îl construiește guvernul ne duce, mai degrabă, spre o revizie generală extrem de costisitoare, pe care o vom plăti tot noi.